Coborârea din turn/ de Tudor Călin Zarojanu

Lunga vară fierbinte (la propriu și la figurat) a României a readus în actualitate – printre multe altele! – întrebarea dacă intelectualii de vârf, elitele, oamenii de cultură, artiștii trebuie sau nu să se implice în viața cetății, în particular în politică – și, dacă da, în ce măsură.

După părerea mea, există două răspunsuri, corespunzătoare celor două stări distincte ale societății: normală și anormală. Sigur că putem să glosăm la nesfârșit pe tema “ce înseamnă normal”, dar dicționarele sunt destul de clare: “Care este așa cum trebuie să fie, potrivit cu starea firească, obișnuit, firesc, natural” și, atenție, “conform prevederilor”. Pentru a evita orice ambiguități, am putea să ne raportăm la această din urmă definiție: normalul înseamnă o situație previzibilă, în vreme ce anormalul vizează imprevizibilul, neașteptatul, surpriza.

În acești termeni, socotesc că un intelectual își poate vedea liniștit de treabă, oricare ar fi aceea, atâta vreme cât societatea în care trăiește și activează se comportă normal, previzibil. Nu același lucru e valabil când societatea o ia razna, indiferent în ce direcție.

În vremuri calme, proiectantul proiectează, actorul joacă, cercetătorul cercetează, scriitorul scrie cărți, pictorul pictează. Dar, când vremurile devin tulburi, agitate, isterice, confuze, șocante – un om de cultură are nu numai libertatea de a coborî din turnul său de fildeș, de a ieși din bibliotecă ori laborator – ci și obligația s-o facă. Este o obligație morală, pornind de la faptul că, prin definiție, prin experiență și prin cultură, el are șansa (nu și certitudinea, firește) de a înțelege ce se întâmplă și ce-ar trebui făcut mai bine decât un cetățean care – lucru absolut stimabil, dacă mai e nevoie să precizez – își petrece viața fabricând șuruburi sau vânzând pâine.

“Coborârea din turn” în timpuri rele poate lua o mulțime de forme și se poate manifesta pe diverse niveluri. Nu e musai să scrii scrisori deschise, să trimiți circulare pe mail, să dai Like-uri pe Facebook, după cum nu e nevoie să participi la mitinguri sau să te legi cu lanțuri de poarta vreunui palat (deși uneori, în istorie, e cazul și de așa ceva!) E suficient, de regulă, să-ți împărtășești părerile celor din jur, cât mai multora, pentru că, dacă ești cu adevărat un intelectual, există sigur zece, o sută sau un milion de oameni care AȘTEAPTĂ opinia ta, cărora nu le e indiferentă această opinie.

Am deplâns, de pildă, la începutul anului, când mii de oameni au ieșit în stradă ca să protesteze față de intenția de a se privatiza o parte din sistemul sanitar, absența punctelor de vedere ale marilor noștri medici, specialiști recunoscuți internațional, directori de spitale, profesori universitari. Era cazul să iasă și să spună: “E bine așa” sau “E rău așa” sau
“Ar putea fi bine, cu condiția să…” Oricine își spunea părerea despre sistemul medical, în afară de medici! Vorbesc despre cei de vârf. Mi-am permis atunci să trag concluzia că le este probabil indiferent, de vreme ce majoritatea practică și la stat, și la privat, și predau așijderea, oricum ar ieși ei nu pierd…

Elitele trebuie să se implice în viața cetății și chiar să-și facă publice opțiunile politice – de oricare parte, firește – atunci când e cazul, când se întâmplă lucruri anormale, când există mari dezbateri publice, confuzie, zăpăceală, temeri, grave nesiguranțe. Sunt voci publice, factori de influență, personalități la care – grație performanțelor lor profesionale – oamenii de rând se uită cum se uită la un profet, și trebuie să se comporte în consecință.

În rest, când e liniște și pace, își pot vedea de ale lor.