Colăcelul de grăsime

Cu patru ani în urmă, comentând un volum de versuri (ratat) al Elenei Vlădăreanu și înscriindu-l într-un aflux generaționist, făceam următoarea constatare: “Panoramând scena actualității literare, observăm o progresivă evidențiere valorică și promoțională a «milenariștilor», ieșiți din underground în lumina reflectoarelor și trecând cu dezinvoltură de la statutul de zero social la cel de vedete culturale.”

Procesul a devenit și mai vizibil astăzi, când fiecare apariție editorială a unei tinere vedete din generația 2000 e întâmpinată cu salve critice și artificii speculative, cu elogii nemăsurate livrate scriitorilor considerați a fi în trend. Funcția disociativă și diferențiatoare a criticii de întâmpinare pare grav avariată la unii comentatori, a căror evaluare de produs literar se apropie, nepermis de mult, de o reclamă nici măcar subtilă făcută unui autor “pe val”. Și mă amuză (amar) să văd simptomele acestea la un critic de gust și de o brutală exigență, ca Mihai Iovănel, autorul unei cronici delirante pe marginea celui mai recent volum al Elenei Vlădăreanu, spațiu privat*.

Am spus volum? Am exagerat și eu puțin. Fără ilustrațiile atât de expresive ale lui Dan Perjovschi și fără micile trucuri și gadget-uri tipografice (“Lipește-ți aici fotografia și vei deveni unul dintre elevii mei”, scrie la începutul unei pagini, și apoi urmează un gol salvator), materialul poetic strict și-ar arăta imediat precaritatea. Dar, astfel, “cartea-obiect” și “cartea-concept” înflăcărează imaginația comentatorului nostru, care de-a lungul întregii cronici ne cere să-l credem pe cuvânt: “spațiu privat” este “capodopera conceptuală a poeziei deceniului 1”, de o “unitate conceptuală optimizată literar”, cu totul “controlat și montat la nuanță”. Evaluarea aceasta, care ar trebui să consilieze, nu să ghideze lectura, supralicitează emfatic niște versuri care, per ansamblu, nici bune nu sunt, nici îngrozitoare, ci “doar” mediocre; și exclude cu totul interpretarea.

“Zero interpretare, asta-i ce mi se cere; textele sunt denotative, ce spun, aia sunt” ajunge la un fel de climax hermeneutic M. Iovănel, dar de unul singur, fără cititorul său eventual interesat de poezie și de critica ei. Să parcurgem, pentru o rapidă edificare, un text din capodopera conceptuală, perfect optimizat literar. Pentru că nuanțele contează, ca să nu ratăm vreuna, voi cita întregul poem, cu scuze anticipate pentru disconfortul “denotațiilor” lui: “Imaginea mea nu corespunde.// Vine CELULITA, își înfige mâinile în ciuful meu și mă dă cu capul de oglindă.// CELULITA: Când ai de gând să-ți faci abonament la sală? CELULITA (umblând cu un deget gros pe coapsele mele): Coajă de portocală! Vergeturi! Pune mâna și vomită! Bagă-ți dracului degetul pe gât și vomită!// Ușa se dă de perete și intră COLĂCELUL DE GRĂSIME, COȘURILE și PUNCTELE NEGRE, CEARCĂNELE, CELE 5 KILE ÎN PLUS, SEBUMUL, PĂRUL DE PE PICIOARE, DE LA SUBRAȚ ȘI DIN ZONA INGHINALĂ, SPRÂNCENELE ȘI FIRELE DE MUSTAȚĂ, BALONĂRILE și, în sfârșit, SINDROMUL COLONULUI IRITABIL.// CELE 5 KILE ÎN PLUS (îmbrâncindu-mă, eu mă lovesc cu spatele de cabina de duș): Meriți un pumn în ficat pentru fiecare cub de ciocolată mâncat în toată viața ta de căcat!// CELE 5 KILE ÎN PLUS mă lovesc cu toată forța în zona ficatului./ PĂRUL DE PE PICIOARE, DE LA SUBRAȚ ȘI DIN ZONA INGHINALĂ ajunge în fața mea, după ce le-a înlăturat cu un șut pe CELE 5 KILE ÎN PLUS.// PĂRUL DE PE PICIOARE, DE LA SUBRAȚ ȘI DIN ZONA INGHINALĂ (pe un ton insinuant, atenționându-mă cu degetul arătător): Nu ți-a plăcut durerea, zici?! Cele care nu folosesc depilatorul electric merită să fie violate!// COLĂCELUL DE GRĂSIME ciripește: Uite aici un DVD care te va ajuta să devii sexy.// «Cum să fii sexy, între știință și artă».// SINDROMUL COLONULUI IRITABIL (cu blândețe): Fata mea, ai ținut post? Dar cu Maria Treben ai încercat? Să știi că ajută.// CARIILE turuie: Știu că știi, așa că nu mai insist. Dar dacă tot știi atât de bine, poate îmi spui și mie când o să începi să mergi la dentist cel puțin o dată la șase luni, când o să începi să folosești ața dentară și apa de gură, când o să-ți faci detartraj. Și, uită-te la mine, singura țigară pe care o fumezi zilnic a început să se vadă.// imaginea mea nu corespunde.// sunt un construct.// sunt un obiect”.

“Constructul” e aici (ca și în Orgasm) de un enorm umor involuntar, cu o dramatizare ineptă a unor componente fizice (dar și stări: balonările…) ce devin personaje și dialoghează cu posesoarea lor.

Ca și în Fisuri (2003), dar într-un mod parcă mai penibil, Elena Vlădăreanu își biciuiește întruna fantezia poetică pentru a scoate asemenea rezultate. Acolo “sexul meu lacom ca o gură/ pe un câmp de zambile/ acoperit cu testicule de berbeci – un strat/ gros de vreo 15 cm”, aici “PĂRUL DE PE PICIOARE, DE LA SUBRAȚ ȘI DIN ZONA INGHINALĂ” care “ajunge în fața mea” și pune întrebări pe un ton insinuant, atenționând – el, părul – cu degetul arătător, fac orice altceva decât versuri optimizate literar. Ceea ce se remarcă e numai efortul, grosier, de insolitare, alergarea bezmetică după cuvinte tari și imagini șocante, desprinse fie din sordidul inerent-biologic, fie dintr-o silnică asociativitate. Naturalețea lirică, acel capitol la care Elena Vlădăreanu excelează în Pagini (2002) și în europa. zece cântece funerare (2005), e substituită printr-un efort de în-cadrare teoretică și de articulare conceptuală de toată mila. Căci nu silă, ci milă încerci în fața unui asemenea text: unul care nu ratează, pentru că nu încearcă și nu riscă nimic, lăsându-se gonflat (balonat?) de un pseudo-curaj al expresiei libere.

Din fericire pentru autoare și pentru cronicarii care o promovează necondiționat, nu toate poemele din spațiu privat sunt chiar atât de bine controlate și montate… Unele sunt vioaie și aproape inteligente, demontând harnic discursurile publicitare și făcând o mică fixație deconstructivă pe strategiile de marketing de la IKEA. Casa modernă oferită în secțiune postmodernă de către producătorii suedezi, adică cei “18 metri pătrați. 25 metri pătrați. 46 metri pătrați. locuințe perfecte. imaginate la milimetru” o fac pe potențiala noastră cumpărătoare să ia o distanță critic-reflexivă față de mobilul fericirii tuturor. Disidența, simpatică întotdeauna, se manifestă și în zona de fast-food: “Din farfuria cu mâncare colorată îmi aleg un fir de sparanghel lung și fără memorie, mi-l vâr în nas”.

Critica parodică și parodia critică nu sunt totuși împinse și mai departe, până la alienarea provocată de chifteluțele de la etaj ori posibila deconstrucție a muștarului de pe hot-dog-urile de la parter. Elena Vlădăreanu a prins acest fir al pierderii eului profund în statisticile oficiale și tot merge pe el într-un sens și în altul, făcând aceeași lecție demonstrativă. Mostre: “eu am 27 de ani 1,57 m 55 kg. el are 29 de ani 1,70 m 65 kg. o să murim amândoi la 71,80 de ani. dar avem 9 șanse din 100 să murim anual până atunci, el din cauza tutunului, eu din cauza cancerului la sân”; “Dormi pe spate. Ai 178 cm înălțime și cântărești 87 kg. De obicei ți-e frig noaptea.// Dormi pe o parte. Ai 188 cm înălțime și cântărești 79 kg. Ai umerii lați. Ți-e frig de obicei.// Pentru un somn mai liniștit. Pentru o viață mai confortabilă”; “sunt în cutia de cereale/ sunt sweet & crispy & ascult niște pop cehesc/ vitamina C 85% DZR/ tiamină 85% DZR/ fier 85% DZR/ îmi crănțănesc dinții de atâta sănătate/ sunt o femeie dată în mă-sa. ascult pop cehesc într-o/ cutie de cereale./ sunt sănătoasă & 100% biodegradabilă”.

Cu mai mult interes (pentru cititor) ar fi putut evolua product description, unde se paginează un portret-robot al unei tinere de etnie romă. Dar unde stereotipiile și clișeele majorității fac numai negru, Elena Vlădăreanu vede numai alb: “știu să citesc. pot să mă iscălesc./ mă declar clinic sănătoasă./ declar pe propria răspundere că nu am practicat niciodată prostituția./ declar pe propria răspundere că nu consum substanțe interzise./ nu fur. nu am furat niciodată./ mă spăl zilnic. de două ori pe săptămână fac baie generală”. Poemul curge în acest fel liniștitor, până la finalul evident forțat, lipit, sugerând pogromuri trecute și viitoare: “cel mai frică îmi e de camera ascunsă și de măcelării”. Orice valoare (morală, spirituală, religioasă) poate fi și trebuie deconstruită, nu însă și valorile inatacabile ale corectitudinii politice. La fel de previzibil ideologic și inconsistent literar e textul următor, fat. Statistica este acum pusă la lucru de partea majorității, împotriva minorității. Conflictul nu mai e între eul sufocat, căutându-și un spațiu privat, și cifrele în care se vede mereu topit; ci între Obezul-victimă și agresorii înguști, apostoli ai Normalității: “obezitatea contribuie la încălzirea globală./ încălzirea globală contribuie la creșterea numărului/ de calculi renali./ lumea nu are nevoie de voi!/ obezul consumă mai multă mâncare și mai mult com-/ bustibil pentru a se deplasa/ decât o ființă umană:/ obezul necesită 2960 de calorii, cu 18% mai mult/ decât o ființă umană”. Iată cum COLĂCELUL DE GRĂSIME a ieșit din baia unde ciripea alături de PĂRUL DE LA SUBRAȚ și de BALONĂRI (să păstrăm verzalele autoarei), pentru a deveni, de unul singur, o problemă globală.

Un text mai pasabil e cel care proiectează în termeni comerciali, de thrill la un film văzut la Mall, drama fetei obligate la incest de un odios papa Fritzl. Dar singurul poem realmente onorabil din spațiu privat este cel care, începând cu “în fiecare casă…”, pierde totuși la final puncte, prin aceeași efuziune demonstrativă a autoarei: “în fiecare casă există câte un colț din ăla în care nu ai/ cum să ajungi./ în care nu intră nici peria subțire și ascuțită a aspiratorului, nici vârful măturii./ scame, fire lungi de păr, pânze de păianjen translucide,/ rotocoale de praf,/ câte o agrafă de prins foile și-un elastic de păr, bucățele/ de hârtie. un păianjen. toate astea sunt acolo, cu viața/ lor proprie. cu orizontul lor de așteptare./ tot ce vreau să uit și nu pot e ghemuit acolo, între/ dulapul de haine și perete./ de obicei, mă port ca și cum colțul ăsta nici n-ar/ exista. de obicei, nu socotesc/ câte bacterii se adună acolo, câți germeni patogeni,/ nu mă gândesc că ascunsă în praf stă pitită hepatita c,/ așteptând momentul potrivit să-mi sară la gât./ nu e casa mea din reviste. e tot ce pot spune acum”.

În apoteoza cronicii lui pe marginea acestui biet volumaș, colegul de breaslă Mihai Iovănel sărea de la concluzii, la renunțări personale: întrucât versurile Elenei Vlădăreanu “ce spun, aia sunt” și îi pretind “zero interpretare”, el își va da demisia din “calitatea de critic interesat de poezia douămiistă”.

Keep walking, Miky Boy!

*) Elena Vlădăreanu, spațiu privat: a handbook, cu 33 de ilustrații de Dan Perjovschi, Editura Cartea Românească, București, 2009, 80 p.

DANIEL CRISTEA-ENACHE (n. 19 februarie 1974) este conferențiar universitar la Facultatea de Litere, Universitatea București și consilier editorial la Editura Polirom. A ținut cronica literară în Adevărul literar și artistic (1997-2005), apoi în Romånia literară (2005-2009). Colaborări la Cultura, Suplimentul de cultură, Idei în dialog, Bucureștiul cultural,Caiete critice, precum și la ziarele Evenimentul zilei și Adevărul. Are o rubrică la Radio Romånia Cultural și una pe portalul LiterNet. Din 2005 este doctor în Filologie (summa cum laude) al Universității București, cu o teză despre Ion D. Sîrbu. Volume publicate: Concert de deschidere (Premiul de Debut al Romåniei literare, Premiul pentru Debut al Uniunii Scriitorilor din Romånia și Premiul “Titu Maiorescu” al Academiei Romåne); Ileana Mălăncioiu, Recursul la memorie. Convorbiri cu Daniel Cristea-Enache; Sertarul Scriitorului Romån. Dialoguri pe hårtie; București Far West. Secvențe de literatură romånă; Un om din Est (Premiul pentru Critică și Istorie Literară al Asociației Scriitorilor București); Convorbiri cu Octavian Paler; Timpuri noi. Secvențe de literatură romånă.