Colinde și manele/ de Călin Hentea

Fie și simpla juxtapunere a celor două genuri melodice poate fi considerată o gravă impietate, un sacrilegiu. La adresa colindelor desigur, căci manelelor oricum nu le pasă. Și totuși, ele coexistă melodic și coregrafic pe imensa scenă a metroului subteran (traseul Preciziei-cartierul Militari) sau aerian (linia lui 41, de exemplu), pe tot întinsul Lunii cadourilor, până hăt dincolo de Crăciun.

Doar mahmureala Revelionului este în stare să potolească agresivitatea cuplurilor de puradei (mai rar soliști cu tartorul-păzitor în spate) care se produc zgomotos, în orele fără aflux prea mare de călători. În preajma Crăciunului, “la bătaia peștelui”, frecvența interpreților cerșetori crește, versurile sunt aspirate, vocile dispar în răgușelile acumulate, dar tonalitățile cresc spre compensarea lipsurilor “artistice” și exasperarea călătorilor. Fenomenul colindătorilor (“Primiți cu Moș Ajunul?”) se extinde – ce-i drept, pentru scurtă vreme – și la ușile apartamentelor de bloc și vai de cel ce nu are vizor să afle cine-i sună insistent a doua zi după Crăciun.

În toate aceste “obiceiuri citadine”, nimic din curățenia și sfiala, din bucuria și împlinirea unor vechi datini de la țară, cu un specific aparte în fiecare regiune folclorică, cu înțelesuri adânci și emoții autentice. Colindele bucureștene, țipate răgușit și cu muci la gură, sunt îndesate în urechile oamenilor (privirea o mai poți feri, dar auzul ba) la fel de tare și de agresiv precum manelele. Versurile sunt înghițite, melodia e un vaiet, tot ce contează este banul obraznic ce se strânge… fără număr, fără număr, fără număr… La Paris, ehe Parisul… s-au dat ordonanțe pentru interzicerea cerșitului (de către țiganii români) pe Champs Élysée, în zona Luvru-Tuileries, pe bulevardul Haussmann… În Micul Paris oare nu se poate face tot așa? Măcar de Sfintele Sărbători….

Așa că nici măcar beculețele de pe marile artere bucureștene după care ofta frumos Alina Dimitriu la radio într-un zori de zi decembrist, parcă nu mai sunt ce-au fost. Perdelele de luminițe apar drept o parodie a modelului occidental, parodie cu atât mai stridentă cu cât și ele, beculețele, sunt înglodate parcă în gunoaiele și bălțile de pe stradă, sunt umbrite de întunecimea sinistră a aleilor cartierelor de blocuri, sunt sparte de gălăgia afonă de peste tot, sunt anulate de vitrinele kitsch-oase sau inaccesibile, de veselia tristă a oamenilor. Puținele întâmplări frumoase și armonioase care se petrec totuși în inima acestui oraș chinuit – un colț cu iluminare potrivită, un aranjament floral de efect, o statuie simpatică, o veche clădire restaurată, o reclamă nemitocănească, un felinar vintage, o firmă haioasă – trebuie neîntârziat decupată din context și fotografiată sentimental ca atare pentru a te putea bucura de ea, acolo în ungherul patriotic ascuns al sufletului tău.

Știu că nu se poate (oare chiar nu se poate?!) ca Bucureștiul să arate de Crăciun precum Viena cu nenumăratele și multicolorele sale Christkindlmarkt-uri din fața Primăriei și a tuturor catedralelor. Știu că vitrinele cu fițe de la parterul blocurilor coșcovite din centru nu vor putea fi (oare de ce?!) la fel de neostentativ stilate ca și cele de pe Rue Saint Honoré. Știu că bucureștenii nu pot și nici nu trebuie să maimuțărească cosmopolit aerul detașat-relaxat-superior-amuzat al turisto-parizienilor sau turisto-vienezilor, dacă tot pomenirăm de ei. Dar să ne primenim și să ne curațăm gospodărește de poluarea fonică și vizuală a obiceiurilor reziduale bucureștene este oare chiar atât de greu? În fond, curățenia generală a casei, împodobirea ei, la fel ca mirosul de cozonaci și de cârnați fac parte – ca și imaginea copiilor colindători cu bujori în obrăjori – din tradițiile satului românesc. Oare nu și ale orașului?