Colonia (Aproape ca un blues) I/ de Stelian Țurlea

„Un nou roman scris de Stelian Țurlea înseamnă pentru cititor o nouă aventură.  Cunoscutul prozator și publicist are o mașină de visat cu care călătorește oriunde în timp și în spațiu.  În romanul Colonia, el descoperă o lume frumoasă și stranie ascunsă în munții împăduriți din România, despre care credem că-i cunoaștem, dar care ascund încă multe secrete.

Un bărbat, însoțit de fiul său, urcă noaptea, cu o mașină, pe un drum în serpentină pe un munte uriaș, scufundat în întuneric, către o cabană a prietenilor lor. Băiatul se gândește, ușor alarmat, că, dacă n-ar fi întârziat la Cluj, ar fi putut ajunge la cabană pe lumină. Cu totul inoportună pentru ei, se dezlănțuie și o furtună năpraznică (descrisă cu artă de prozator, care îl face și pe cititor să trăiască momentul). Drept urmare, cei doi se rătăcesc și ajung într-o colonie nemenționată pe nicio hartă. Ca profesorul Gavrilescu din nuvela La Țigănci a lui Mircea Eliade, vor rămâne sechestrați în această realitate aflată parcă în afara timpului, iar când se vor întoarce în lumea lor vor păstra multă vreme amintirea experienței lor neverosimile.

Există o explicație a existenței acestei colonii, dar n-o divulg pentru că vreau să las plăcerea descoperirii ei cititorilor. Ceea ce pot să spun fără ezitare este că romanul captivează și farmecă. Dacă ar fi ecranizat, ar avea un succes imens, nu numai în România ci și în străinătate. ” – Alex. Ștefănescu

*

*     *

M-am convins foarte repede că prea căscasem gura prin Cluj, în loc să ne vedem de drum spre cabana din munți. Nu mai scoteam o vorbă, să nu-l supăr și mai tare pe tata. Se înnoptase, dar nu era foarte târziu. Însă cerul se făcuse atât de negru, încât ai fi spus că era miezul celei mai întunecate nopți din câte fuseseră vreodată. Multă vreme se fugăriseră nori grei și urâți, un vânt din ce în ce mai rece învârtejea praful, frunzele și crengile uscate adunate la marginea șoselei în zilele dinainte. Întârziasem prea mult în oraș insistând să mănânc la un restaurant. Mă săturasem de mâncarea de vacanță pe care mi-o pregătise tata trei săptămâni, ciorbe de zarzavat acrite cu zarzăre, legume fierte și fel de fel de buruieni cu câte un strop de carne de pui. Nu voiam nici să-i pun la muncă pe Muki și Kindi, în cabana cărora urma să înnoptăm, pe malul unui lac artificial, într-un peisaj mirific.

Mai fusesem o dată acolo și nimerisem într-un ospăț de trei ceasuri, cu palincă, slăninuțe, legume murate, fripturi rumenite pe grătar și nenumărate butelci de vin care își așteptau rândul să fie deschise. Mă uitam cu nedumerire cum adulții dădeau gata sticlă după sticlă și mă uimeam de capacitatea burdihanelor lor. Mă îndrăgostisem de căsuța din bârne de lemn, păzită de Drobeta, o cățea uriașă care se strecura de la casă la casă, atrasă de mirosuri.

Parcă nici nu-mi păsa c-o să ne prindă ploaia pe drum. Nu țineam cont nici măcar că tata e cam ageamiu la condusul mașinii și nu vede bine pe timp de noapte. Acum, că începuse vijelia, nu mai puteam schimba nimic.

N-a fost vreme să gândesc la prea multe, eram încordat ca un arc și mă holbam să văd drumul. Nu mai trăisem asemenea furtună. Abia lăsasem în urmă șoseaua largă și luminată, trecusem de Gilău și urmau serpentine spre lacul dintre munți sau dealuri sau ce-or fi fost. Eram atent la gropile din asfalt și la crengile aruncate în drum de vijelie. Continua să fulgere des, strălucirea de-o clipă orbea. Fulgerele se agățau unele de altele. Din toate părțile scăpărau norii ca într-un foc de artificii. Se auzea cum aerul se deșiră, se sfâșie, trăsnetele sfârâiau, despicau muntele cu furie, cădeau printre brazii înghesuiți unii-ntr-alții, aprinzându-i pe cei mai uscați. Îndată dealurile răsunau de tunete care se înlănțuiau, aproape și departe, bubuind, sforăitoare, îmi făceau inima cât un purice.

Mașina abia înainta și lumina farurilor părea că se oprește într-un zid de apă neagră, pe care cu niciun chip n-avea cum să-l străbată. Înotam într-un râu care se zbuciuma peste noi, nu-mi dădeam seama de-i pantă, curbă ori drum drept. Ștergătoarele se zbăteau bezmetic, incapabile să îndepărteze șuvoaiele. Un om cu mintea la cap ar fi tras imediat pe dreapta.

Mă gândisem și mai înainte că tata nu era om cu mintea la cap, dar atunci am fost pe deplin convins. Mă abținusem să i-o spun vreodată, așa cum mă abțineam acum să scot vreo vorbă, să n-o încasez pe nepusă masă.

Trosnetele copacilor aproape doborâți de vântul care urla se auzeau din toate părțile, mă înfiorau, în fiecare clipă credeam că ne vor strivi fără milă. Vedeam curbele în ultima clipă, habar n-aveam dacă la un metru mai încolo era un perete de stâncă, pădure sau vreo pantă abruptă.

Mai fusesem pe acolo, dar nu-mi aminteam nimic din drum. Și continua să toarne, puhoaie de apă rece, cum îmi imaginam că fusese la potop.

Strângeam din dinți, tresărind la fiecare trăsnet despre care eram gata să jur că ne va spulbera pe loc. Tremuram și când erau să-mi dea lacrimile, l-am auzit pe tata:

–    Să nu începi să bocești!

Mi-am înghițit plânsul cu un nod greu.

Nu știu cum a reușit să urmeze linia șoselei, cu atâtea serpentine, gropi ascunse în apă, crengi, trunchiuri de copaci doborâte la marginea drumului și perdele de ploaie. O clipă m-am gândit să-i cer să oprească, dar am înțeles că n-avea cum, mașina înainta singură, ca o barcă, împinsă din spate, trebuia doar să țină drumul. Încercam să alung gândul că ar putea veni vreun nefericit din față, n-ar fi avut cum să-l evite și ne-am fi prăpădit cu toții. Mă holbam cu încăpățânare prin parbriz, nu vedeam nimic altceva decât umbre spăimoase luminate scurt de străluciri atât de cumplite că-mi ardeau ochii. Cred că, prima oară în viață, m-am rugat fără încetare să ajungem teferi.

Nu știu cât a durat slalomul acela. Mi s-a părut o veșnicie. Brusc mi-am dat seama că ieșisem dintre dealuri, era ca o senzație că apăsarea se filtrase. Dar tot nu vedeam nimic în întunericul din jur.

Continua să plouă, parcă mai înverșunat, copăi, butoaie, vagoane de apă se răsturnau peste noi în fiecare clipă.

Am mai mers un timp, cred că am trecut pe un pod, apoi a oprit, trăgând brusc de volan spre dreapta. În fața noastră apăruse o barieră lată cu lumini roșii care clipeau intermitent, întocmai ca barierele polițiștilor când blochează șoseaua pentru vreun accident. Abia o văzusem. O săgeată tot din lumini roșii și intermitente ne arăta că trebuia să mergem numai spre dreapta.

Tata și-a îndreptat spatele, am auzit cum îi trosneau oasele, atât de încordat fusese. N-a spus o vorbă, nici măcar nu încerca să arate ce grozav fusese, cum îi este obiceiul. Doar încerca să deslușească, și el, ceva prin pânza de ploaie.

Nu știu ce-a fost în capul meu în clipele acelea. Am deschis cu greu portiera și am scos un picior afară. Poate voiam să văd de ce se întrerupe drumul și unde ajunsesem. Am simțit că îngheț. Ceva mă oprea să închid ușa, am deschis-o mai larg. A năvălit peste mine apa rece, pe loc eram ud tot. O clipă m-am întrebat de ce nu-mi spune tata nimic, firesc ar fi fost să răcnească să-nchid naibii ușa, dar parcă și el căzuse sub o vrajă. Am rămas nemișcat o vreme, uitându-mă în gol, nu știu cât, timpul se oprise în loc.

Nu cred că mi s-a părut, dar dintr-odată vagoanele invizibile s-au golit de apă și mai plutea doar un abur ușor de picuri infimi străvezii, cernuți parcă printr-o sită foarte fină, uriașă. În clipa aceea a fulgerat iarăși, lung, parcă nu se mai termina și în lumina orbitoare mi s-a părut că deslușesc prin aburul ușor niște siluete. Am ieșit din mașină.

În același timp, a ieșit și tata, pe ușa cealaltă. Așa țin minte că a început totul.

Din romanul cu același titlu, în pregătire la Editura Vremea

Fotografia autorului de Tudor Bogdan Alexandru