Colonia (Aproape ca un blues) – II/ de Stelian Țurlea

Fuseseră fulgere neîntrerupte și până atunci, dar în clipa în care am atins pământul cu piciorul, s-a luminat totul în jur, aerul, devenit alb-albăstrui, orbitor, ireal, pulsa, palpita imperceptibil, ca aripile unui fluture nehotărât să-și ia zborul. Mi-am acoperit ochii cu palma secunde bune. Și, cât mi-am ținut degetele apăsate pe globii ochilor, am avut impresia că cercuri puternic colorate se învârt în jurul lor, din ce în ce mai iute, ca o morișcă ce răspândește spaimă, din ce în ce mai iute, până când culorile au devenit o mare de alb strălucitor. Ca la serbările vechi și zgomotoase din târgurile cu lume multă. Ca la experimentele de fizică din școală, pe care, în mod ciudat, încă mi le mai aminteam. Și, cu cât se făcea mai multă lumină în jurul globilor ochilor mei, mi se părea că e mai multă liniște, de parcă strălucirea ar fi înghițit zgomotele.

Când am îndrăznit să-mi îndepărtez palmele și să ridic pleoapele, parcă tot ce fusese până atunci dispăruse, eram în altă lume. Dar nu știam asta. Pur și simplu eram uluit.

Nu mi se păruse, chiar erau siluete, acum le distingeam mai limpede. De spaimă, n-am făcut niciun pas, nici să intru la loc în mașină nu eram în stare, nu mai aveam curaj nici să-mi mișc mâinile. Siluetele s-au apropiat, înconjurate de un nimb albastru fluorescent, poate era numai strălucirea care nu dispărea cu niciun chip. Parcă ar fi fost un grup de extratereștri. În mâinile lor se legănau felinare caraghioase semănând cu niște minifaruri de port, care răspândeau fâșii de lumină albastră fluorescentă.

Nici nu mai știu câte erau, trei sau patru, înalte, prăjini albastre, parcă vedeam prin ele. Înaintau încet, cu pas apăsat, mi se părea. Una dintre ele a întins spre mine o mână descărnată. Eram paralizat, nu eram în stare nici să urlu. Atunci am văzut că nimbul albastru era doar o haină de ploaie albastru străveziu, largă și lungă până aproape de glezne, ca un anteriu, cu glugă uriașă de călugăr medieval.

Nici siluetele nu scoteau vreun sunet. Cea mai apropiată a făcut un semn ca de salut. În clipa aceea mi-a pierit spaima și am uitat pe loc de unde venisem și ce se întâmplase cu noi.

– Nu credeam să mai ajungeți teferi, a spus cel care îi întinsese mâna lui tata. Vă așteptăm cam de multișor. Dar nu puteam pleca în întâmpinarea voastră, dacă furtuna nu înceta.

Din ce spuneau am înțeles că ne așteptau, deși nu anunțasem pe nimeni că venim.

Nu știam cine sunt.

Nu știam unde ne aflăm.

Ne-au îndemnat să-i urmăm.

Una dintre siluete i-a făcut un semn lui tata să tragă mașina mult spre dreapta și atunci am văzut o parcare plină ochi, să fi fost vreo cincisprezece, douăzeci de mașini, jumătate dintre ele microbuze, toate foarte curate, doar le spălase furtuna, dar fără numere și o clipă m-am întrebat cum circulaseră pe șosele fără să le tragă pe dreapta primul polițist.

Am aruncat o privire spre stânga, unde o parcare mai mică era și ea plină ochi.

– Acolo trag doar mașinile personalului, a spus fața descărnată, parcă citindu-mi gândurile. Locul nostru este numai în dreapta.

Tata a parcat cu greu mașina într-o margine, între un microbuz fumuriu și niște boscheți, puteam să jur că se ridicau pe buza unei prăpastii pe care n-o vedeam.

Era noapte, furtuna încetase aproape la fel de brusc pe cât pornise, stelele să pâlpâie pe cerul curățat incredibil de repede de vântul călduț care continua să bată cu putere. Uitasem că doream de nopți întregi să le văd.

De-abia am ridicat ochii spre cerul care se limpezea cu fiecare clipă, prea mi se părea de basm totul.

– Trebuia să fi ajuns aici acum douăsprezece ore, când au dat drumul la ape, a mai spus silueta, dar n-am deslușit dacă era o simplă precizare sau un reproș că ne așteptaseră prea mult.

De ce să ne aștepte? Cine erau? Ce ape?

Felinarele au luminat intrarea unei clădiri joase care părea să fie motel sau restaurant. Firma de neon funcționa intermitent, cu pârâituri, nu reușeam să citesc numele, oricum nu mi-ar fi spus nimic. Deasupra ușii atârna un felinar aidoma celor din mâinile siluetelor, răspândind lumină albastră.

Am intrat într-o încăpere largă, din lemn, cu un bar pe unul dintre pereți și măsuțe acoperite cu pânze înflorate. Toate locurile erau ocupate de femei și bărbați îmbrăcați pestriț, cu câte o eșarfă subțire, verde, legată la gât. Plutea o rumoare plăcută, nu zgomot. Era cald și m-am simțit pe loc copleșit de o amorțeală plăcută. Abia atunci am realizat cât de frig fusese afară, în plină vară, și cât de ud eram. Cât am stat să mă obișnuiesc cu atmosfera, câteva clipe, făcusem o baltă în jurul tălpilor.

Din plafon se risipeau o lumină difuză, tot albăstrie, și sunetele unei melodii discrete și liniștitoare, ca în marile magazine. Siluetele și-au lepădat hainele de ploaie, claie peste grămadă, pe o băncuță lângă ușă, am văzut că erau toți bărbați cam între două vârste, dar până să le rețin trăsăturile dispăruseră în spatele unor uși batante care duceau probabil în spatele clădirii. N-a rămas decât cel cu mâna descărnată, ne-a înmânat fiecăruia câte o eșarfă verde, făcându-ne semn să ne-o înnodăm la gât. Eram încântat. Apoi ne-a spus:

– Găsiți-vă un loc. Dacă vă e foame, o să vă aducă meniul zilei. Dacă sunteți prea obosiți, urcați pe scara aia de lemn la etaj. Puteți dormi în oricare dintre primele două camere, pe partea dreaptă a culoarului. În stânga s-au ocupat toate. În seara asta nu se poate coborî în lac. Găsiți pijamale pe perna fiecăruia, nu mai umblați după bagaje, le ducem noi jos.

Mai erau doar două locuri libere, la o masă de lângă fereastră, unde ședeau două femei și un bărbat, foarte volubili. Nu-mi era foame, dar mi se făcuse sete și aș fi băut ceva. Măcar să mă încălzesc.

De fapt, voiam să mă dezmeticesc și să înțeleg ceva înainte de a mai face un pas în motelul acela. Eram convins că la fel gândea și tata. Pe chipul lui nu se distingea însă nimic, cum se întâmplă întotdeauna, e ca de piatră, habar n-ai unde îi e gândul.

Locul nu mi se părea străin, ci doar straniu. Mi-am amintit că, în drumul spre casa de vacanță a prietenului Muki trecusem de câteva ori pe lângă un motel pe care abia de-l observasem. Nu reținusem numele, aspectul, stilul construcției, n-aș fi fost în stare să descriu nimic, în afara unui panou care anunța cea mai grozavă pizza din lume, puteam crede că proprietarul era italian, dar auzisem că pretutindeni bucătarii se laudă că le iese cea mai bună pizza din lume, așa că nu puteam fi sigur că nimerisem chiar acolo, bănuiam numai. Ce se întâmplase de blocaseră drumul spre cabana lui Muki? Cine să fie toți oamenii care ne întâmpinaseră și care dispăruseră înainte să apucăm să întrebăm ceva? Cine o să vină să ne servească?

– Eu sunt aceea, șopti o domnișoară apărută lângă mine, cu un șorțuleț la fel de înflorat ca fețele de masă și cu codițe ițite de sub un batic roșu legat strâns la spate. Ceilalți s-au dus la sfat.

I-a pus lui tata în față o halbă de bere, iar mie un pahar înalt cu suc roșiatic. Mirosea a vișine.

– Știți că asta e din partea casei, ca de obicei, a spus zâmbind tot timpul. Pentru tot ce mai comandați, trebuie să plătiți. Ați venit cam târziu, nu prea mai avem de mâncare, poate mai găsesc o porție din tocana de miel.

I-am făcut amândoi un semn că n-avem nevoie de mâncare.

– Mai avem apă, suc, vin, palincă, bere, s-a simțit ea datoare să adauge.

– O votcă mare și un ceai fierbinte, a spus tata, sec.

N-a protestat, deși nu-i făcea mare vânzare.

Cei trei comeseni care tăcuseră în clipa în care ne-am așezat pe scaunele libere, ne măsurau în continuare atent cu privirile, de parcă ar fi vrut să afle de pe chipurile noastre cine suntem și de unde venim. Bărbatul și una dintre femei trebuie să fi avut în jur de patruzeci de ani, erau șateni și cu fețele arse de soare. Cealaltă femeie era blondă, cu mult mai tânără și o privire jucăușă. Nu-i lipsea niciunuia eșarfa verde.

Îndată ce chelnărița dispăru, bărbatul a ridicat în semn de salut o halbă aidoma cu a lui tata și-a zis cu o voce de stentor:

– Noroc! Să fie într-un ceas bun și anul ăsta!

Mi-am înmuiat și eu buzele în sucul roșiatic. Nu era de vișine, mai degrabă de rodii. Și cam rece.

Le-am zâmbit, și eu, și tata, care cred că se simțea stingher, n-avea chef de vreo discuție și eram sigur că asta o să urmeze.

– Ați mai fost aici? întrebă bărbatul după ce-și șterse cu dosul mânii buzele și bărbia, satisfăcut de înghițitura mare de bere. N-ați mai fost, așa-i? Nici jos n-ați mai fost, se vede. Cum de-ați ajuns aici? Sunteți…

Femeia mai tânără îi puse mână pe braț.

– Lasă omul să-și tragă suflul, îi spuse.

– Voiam doar să știu dacă e…

– Nu e, îl întrerupse tânăra. N-are niciun semn. Poate fi doar din tabăra ailaltă. Poate nici atâta.

I-am privit pe rând, intrigat și stânjenit. Nu-mi făcea plăcere să recunosc, dar mă simțeam ca un gândac analizat. Cred că și tata. Când mă analizează cineva ca pe un gândac, abia mă abțin să nu-l porcăiesc, deși știu că tata se supără.

– Nu știu despre ce vorbiți, le-a spus tata în cele din urmă. M-a prins furtuna în drum spre cabana unui prieten. Mă numesc Alex Anton. Pe băiat îl cheamă Daniel.

– Salut, Daniel! mi-au zis în cor.

S-au prezentat repede, pe rând, de parcă ar fi vrut să scape degrabă de o corvoadă. Bărbatul se numea Horea, femeia de-o vârstă cu el, Lidia, cea tânără, Lorena.

– Lorena-fiica-lui-Horea, a adăugat tânăra repede, între noi toate fetele alătură și numele tatălui, ca la islandezi, pentru că s-au încăpățânat să ne boteze cam la fel și e singurul mod să ne distingem.

– Și vrei să spui că nu-i un nume frumos? întrebă pe loc bărbatul, de parcă l-ar fi supărat adăugirea fiicei lui.

– N-am spus asta.

Sunt convins că bărbatul a privit-o mustrător, s-a prefăcut că nu-nțelege și s-a întors spre tata:

– Nu știați că drumul e închis? Nu mai trece nimeni spre cabanele de pe malul sudic vreme de două luni, asta-i legea, a spus repede bărbatul.

Nu ne anunțase nimeni nimic. Unde-i fusese mintea lui Muki?

– Dar ei sunt deja acolo! am protestat eu.

– Nu cred, a intervenit femeia. Toată lumea știe că, atunci când se scot apele, nu mai trece nimeni spre cabane. În orice caz, nu pe drumul ăsta, poate pe cel din munți, în partea opusă, dar durează de trei ori pe-atâta. S-a anunțat încă de ieri că vor fi retrase apele cu două zile mai devreme. Asta înseamnă azi. A trebuit să ne grăbim, să nu se închidă drumul de tot…

Ieri noi nici măcar nu ajunsesem la Cluj, dar mi se părea aiurea să le povestesc unor necunoscuți de unde venim și ce-i cu noi.

Chelnărița cu codițe a apărut cu paharul cu votcă și ceaiul fierbinte pentru mine și i-a cerut cinci lei. Habar n-am dacă atât făcea. S-a retras fără o vorbă.

– Bea-l repede, să nu răcești, mi-a spus frumoasa Lorena, văzând că tremuram ușor.

M-am uitat la ea pe cât de încruntat puteam, nu-mi place să fiu dădăcit. Era ea frumoasă, dar pe loc am hotărât că n-o să-i spun niciodată c-o să mă căsătoresc cu ea când o să fiu mai mare. Nu că i-ar fi păsat. De la o vreme fetelor frumoase le spuneam c-o să mă căsătoresc cu ele și roșeau toate. O făcusem de trei ori. Una singură îmi spusese că are un prieten.

– Nu-i așa că n-ați mai fost aici? continuă să-l interogheze bărbatul pe tata. În fiecare an apar figuri noi, dar am început să-i cam știu. Nu v-am mai văzut.

– Ți-am mai spus să lași omul în pace, îi boscorodi femeia.

– Dar ce-i fac? Vreau să știu dac-a mai fost. De fapt știu că n-a mai fost, vreau să știu cum de-a ajuns cu noi aici.

– Ți-a spus, e-o-ntâmplare.

– Nu cred eu în întâmplări d-astea! O fi fost trimis să ne spioneze.

– Nu ești zdravăn. Ce să spioneze? Toată lumea vede ce facem. Toată lumea știe.

– Niciodată nu-i de prisos un spion, poate că descoperă ceva ce nimeni nu observă.

Femeia tânără a izbucnit într-un râs sănătos.

– Ești într-o ureche, tată, zău!

Bărbatul a privit-o din nou mustrător și fata și-a cerut îndată iertare, nu se face să-i zici unui tată că-i într-o ureche, și încă de față cu niște necunoscuți.

Dar mie mi-a plăcut ce i-a zis, îmi luase vorba din gură.

Din romanul cu același titlu, în pregătire la Editura Vremea