Comedia la romani

De trei ani, de-acum, Teatrul de Comedie din Bucuresti este, in fiecare primavara, gazda unui festival numit, pur si simplu, Festivalul Comediei Romanesti; prescurtat, FestCo. De tot atata timp, fac parte, alaturi de colegii de meserie Cristina Modreanu si Ion Parhon, din ceea ce se cheama juriul de selectie al acestui festival. Cu alte cuvinte, vreme de circa doua luni vedem, in regim de dopaj, spectacole de comedie din Capitala si din tara, pe scena si pe ecran(e), adica inregistrate pe felurite “suporturi”. De la an la an alegerea e tot mai dificila.

Din doua motive. In primul rand, e vorba despre cantitate. Nu stiu ce se intampla, dar, pe masura ce comedia cotidiana ia amploare, pe masura ce se inmultesc, in viata sociala, economica, politica, financiara, mondena, culturala etc., etc. farsele, parodiile, mascaradele si vodevilurile, precum si bufonii, pehlivanii, clovnii si nebunii, in aceeasi masura se imputineaza textele comice si dispar de pe scena personajele care te fac sa razi. Dupa care intra in discutie (se putea altfel?) calitatea. Si – culmea! – nu doar sau nu atat calitatea literara a produselor destinate, in teorie, binedispunerii spectatorilor, ci, nici mai mult, nici mai putin, calitatea propriu-zis comica a acestor produse.

E adevarat, in ciuda aparentelor, dramaturgia nationala este prin traditie destul de saraca in comedii “pure”. Dupa primii comediografi – Costache Facca, Negruzzi, Costache Caragiale – astazi aproape cu totul uitati, dupa Alecsandri si fulgerul de geniu al lui I.L. (Caragiale, fireste), urmeaza un lung interval in care, cu exceptia unor texte ale lui Tudor Musatescu si ale cate unui autor din alte genuri literare “alunecat” ocazional in teatru (precum Rebreanu sau Arghezi), hazul scenic romanesc se complica, adulterandu-se cu ingrediente tragice, “dramatice”, poetice, absurde s.a.m.d., astfel incat nu mai poti, vorbind despre o anume piesa a lui, sa zicem, Mihail Sebastian ori Camil Petrescu, sa o numesti, scurt, comedie, ci trebuie sa precizezi: comedie amara, comedie meditativa, comedie romantica. (A existat, desigur, o recolta relativ multumitoare de piese curat “de ras” apartinand unor autori minori, dar ele au disparut, practic, din istoria teatrului o data cu prima punere in scena.) A urmat, dupa al doilea razboi mondial, o alta serie de scrieri prin excelenta amuzante, apartinand unor dramaturgi ca Aurel Baranga si (partial) Alexandru Mirodan, prelungita apoi in ceea ce s-ar putea numi “noul val” al comediei romanesti, ai carei reprezentanti “la varf” au fost, in anii 1965-80, Ion Baiesu, Teodor Mazilu si Dumitru Solomon (prin unele texte, si Marin Sorescu), secondati ulterior de Tudor Popescu sau Mihai Ispirescu. Dupa toate aparentele, scrierile (de pana in 1990) ale acestuia din urma au incheiat – temporar, sa speram! – apetitul pentru ras sanatos al comediografilor romani, care, de atunci incoace, emit (si, in consecinta, provoaca) mai degraba grimase decat zambete.

Observatia e valabila mai ales in cazul autorilor tineri. Pentru acestia, a compune comedie pare sa fie sinonim cu a scruta sarcastic lumea din jur si in special familia (proprie?), a o face de batjocura prin exhibarea nu doar a defectelor ce sunt dintotdeauna calul de bataie al satiricilor (prostie, avaritie, filistinism, meschinarie), ci si a obiceiurilor intime si chiar a slabiciunilor etern umane demne mai curand de compasiune, si a ricana apoi cu o rau ascunsa satisfactie: “Vedeti ce urati sunteti?”. Unde este “eul narativ” si care e rolul lui in aceste istorii sordide nu-i prea limpede; pare-se, sta pe margine si-si manifesta dispretul proferand obscenitati… Cu putine exceptii – piesele Liei Bugnar, de exemplu -, operele comice ale dramaturgilor juni colcaie de mame isterice si tati incestuosi (sau invers), de vecini maniaci si profesori perversi (sau invers), de colegi drogati si prietene prostituate (sau, bineinteles, invers); ca, de altfel, si operele lor ne-comice. Sigur, realitatea in care ne miscam nu e una tocmai distractiva, dar (ca in celebrul banc: “Ce frumos era pe vremea lui Stalin!”) tineretea are privilegiul de a lua usor necazurile si de a putea rade si din nimic. Sa-si fi pierdut compatriotii nostri mai fragezi aceasta insusire? Cred ca e vorba doar despre o moda.

Oricum, absenta comediilor cu acte in regula complica mult viata selectionerilor FestCo. Uneori situatia e salvata, la mustata, de interventia paradramaturgica a regizorului (si a actorilor), care pot “inveseli” considerabil un text mohorat-sardonic si pot produce, in consecinta, spectacole destul de voioase. Alteori drege busuiocul existenta autorilor romano-straini (dintre care Eugen Ionescu si Matei Visniec tind sa se incetateneasca pe post de passe-partout), trasi discret pe solul comic national, desi mare parte din opera lor dramaturgica s-a nascut sub ceruri pariziene – ce-i drept, incomparabil mai senine. In sfarsit, la limita si in sens larg, orice piesa poate fi socotita comedie, ca doar si Cehov isi numea astfel succesiunile acelea de cuvinte si taceri la care iti vine sa razi numai cu lacrimi…

Asa incat Festivalul Comediei Romanesti va avea, si in aceasta primavara, un afis foarte bogat.