Complexitatea și reglementarea bancară: adevărata chestiune

Dezbaterea privind reglementarea și supravegherea piețelor financiare continuă. Deși criza financiară a obligat la reconsiderarea virtuților “auto-reglementării” (light touch regulation), preferată de industrie și practicată, în largă măsură, în ultimele două decenii. În SUA și în UE s-a revenit la reglementări mai strânse și cuprinzătoare, care includ sectorul bancar umbră, fie și parțial. Există însă o reacție a industriei bancare, care menționează pericolul suprareglementării; există și temeri că implementarea imediată a cerințelor de recapitalizare lovesc șansele repornirii economice. Nu vreau să reiau opinii pe care le-am exprimat în paginile ZF în anii din urma. Sunt în favoarea unui alt tip de reglementare față de cel prevalent până în 2008-2009. Păreri în acest sens am exprimat și în Parlamentul Eruopean, unde am susținut că este necesară întoarcerea la spiritul legislației Glass-Steagall, că legislația antitrust trebuie aplicată și în domeniul bancar (cazul entităților gigantice, “too big to fail”) etc.

Guvernatorul Mugur Isărescu a făcut la adunarea Clubului de la Roma o interesantă expunere privind industria financiară.

În acest context l-a evocat pe Andrew Haldane, directorul de cercetare la Banca Angliei, care, recent, a ridicat o chestiune esențială: cum să fie reglementarea și supravegherea având în vedere “complexitatea” domeniului financiar; ideea ar fi că la complexitate nu este înțelept să se răspundă cu reglementări complexe (“la foc nu răspunzi cu foc”). Această teză însă nu echivalează cu respingerea unui alt regim de reglementare, a unei reforme a sistemului. Dimpotrivă! Promovarea simplității, a unor reguli clare și aplicate în mod ferm, ar reprezenta o modificare de fond a sistemului de reglementare și supraveghere. Sunt de acord cu cei care deplâng pletora de noi reglementari, ilustrată și de numărul de pagini ale legislației Dodd-Frank în SUA, de numeroase acte/directive UE în materie. Dar, să nu confundăm numărul de pagini și cantitatea de reglementări cu conținutul și spiritul unei legislații. Un Basel III, care este mai riguros în privința judecării capitalului adecvat, este mai puțin sever decât o limitare a leverage-ului care trece de impreciziile VAR (value at risk). Adaug că, în SUA, legislația a devenit tot mai stufoasă și ca urmare a încercării industriei de a dilua prevederi inițiale.

Testul elocvent pentru a vedea opțiunea autorității de reglementare este, în realitate, simplu; este de raspuns la întrebări ca:

– trebuie redus (limitat) leverage-ul (îndatorarea) în industria financiară?

– este corect să fie sub incidența reglementărilor toate entitățile ce creeaza risc sistemic (inclusiv fonduri de risc și de investiții private)?

– are sens să se disocieze activitatea de retail de cea de investment banking?

– este rațional să fie limitată dimensiunea entităților mari (too big to fail ?)

– este util să fie reglementate produsele derivate?

– este necesară intervenția după scandaluri ca cel legat de Libor?

– are sens să se meargă către un sistem financiar mai simplu, ce depinde de natura reglementărilor?

Eu răspund fără echivoc da la asemenea întrebări. Și viața arată că în Europa ( prin recomandări ale Comisiei Vickers și alte măsuri în UK, prin decizii ale Comisiei Europene), dar și în SUA (chiar dacă cu multe poticneli), se merge în direcția sugerată de întrebările de mai sus. La Jackson Hole, în august, Haldane a pledat pentru un sistem financiar caracterizat de simplitate, care ar cere reguli cât mai clare, inclusiv privind adecvarea capitalului și a lichidității. Tom Hoenig, de la Federal Deposit Iinsurance Corporation în SUA, gândește la fel. Este eronat să se creadă că o astfel de argumentație echivalează cu o respingere a reglementărilor severe. Fiindcă tot la reuniunea din Wyoming, Haldane a pledat pentru întoarcerea la o legislație de tip Glass Steagall, pentru reguli mai aspre decât “Volcker’s rules” (care ar interzice tradingul folosind lichidități ale clienților). Altfel spus, este vorba de o întărire a reglementării, care să nu deschidă portițe (loopholes). Adair Turner (fost șef al Financial Services Authority) este autorul unui raport faimos în 2009 (A regulatory response to the global financial crisis), în care arată impactul nefast al valului de dereglementări început cu Big Bang-ul din City-ul londonez în 1986 și ranforsat peste Ocean. Autoritățile germane și franceze de resort au, în esență, aceeași citire a ceea ce s-a întâmplat. Persoane și instituții dintre cele mai informate arată dezastrul cauzat de decizii greșite prin relaxarea reglementărilor. Ironia face ca necazuri ale multor bănci germane (Landesbanken și Sparkassen) să fie cauzate de adoptarea modelului bancar bazat pe trading și plasamente aiurea, în produse toxice.

Retorica “supra-reglementării” riscă să oculteze veritabila chestiune. În plus, dacă întelegem că o uniune bancară nu poate exista fără aranjamante fiscale (inclusiv transferuri fiscale) ne dăm seama că avem nevoie de o reglementare clară, simplă și severă. Întrucât împărțirea poverii (burden sharing), la nevoie, implică reguli clare și mutual acceptate între state și între bănci și restul sistemului (nota bene: o schemă de garantare colectivă a depozitelor care nu ar acoperi România ne-ar creea un mare handicap). O reglementare laxă, mioapă, invită necazuri mari. Băncile au o funcție de interes public și prin riscurile sistemice pe care le induc nu pot fi lăsate de capul lor.

Într-o prelegere avută la BNR în mai 2011, la un simpozion internațional, am remarcat că sănătos pentru economie este ca sistemul financiar să se simplifice (ceea ce nu înseamnă “narrow banking”) și că regulile noi de reglementare este bine să semene celor ce au fost impuse după Marea Depresiune. Unii nu văd padurea de copaci, întrucât nu numărul de pagini exprimă conținutul reglementărilor. Și aici Isărescu a făcut bine amintind că legislația Glass Steagall avea un număr remarcabil de mic de pagini. În zilele noastre, de modul cum se răspunde la întrebări ca cele insirate mai sus găsim calea adecvată privind reglementarea și supravegherea piețelor financiare.

PS. În Financial Times din 2 octombrie, a.c, Andrew Tyre, președintele comisiei parlamentare britanice pentru evaluarea activității bancare (și membru al Partidului Conservator) spune: “Standardele în industria bancară au căzut; băncile nu servesc economia reală și încrederea în ele este jos…; scandalurile arată un eșec al băncilor și o cultură bancară ce nu corespunde standardelor”.

Daniel Dăianu este profesor de economie și fost ministru de finanțe al României