Comunismul, bursa si spatiul locativ

Pe 9 decembrie 2004, in dezbaterea televizata ce a precedat cel de-al doilea tur al alegerilor prezidentiale, Traian Basescu a remarcat – cu improbabila spontaneitate – ca ambii candidati nu erau, la urma urmelor, decat “doi comunisti”. Desi, in principiu, constatarea se arata stanjenitoare la cincisprezece ani dupa caderea comunismului, a adaugat cel care avea sa devina presedintele Romaniei trei zile mai tarziu, ea nu se dovedeste totusi a fi grava si ireparabila in ceea ce-l priveste: Basescu, spre deosebire de Adrian Nastase, a experimentat caderea comunismului ca pe o schimbare personala.

Mai precis, si-a revizuit parerile si purtarile si a renuntat la reflexele comportamentale dobandite in epoca comunista. Nastase merita insa sa piarda alegerile, dupa parerea lui Basescu, pentru ca atitudinea lui publica se dovedea a fi inca bantuita de fantoma comunismului. Pe scurt, daca Adrian Nastase putea fi prezentat drept un succesor nereformat al modului de guvernare comunist, incapabil sa-si adapteze experienta de viata la orizontul democratic, Traian Basescu s-a recomandat ca un supravietuitor al aceleiasi guvernari, cu care s-a acomodat atata timp cat a fost necesar si de reflexele careia s-a dezbarat atunci cand acestea au devenit anacronice.

Fara sa-si dea seama, Traian Basescu a ridicat in acest fel o dubla problema teoretica: mai intai, in ce masura experienta individuala a comunismului este capabila sa ne instruiasca cu privire la natura regimului politic comunist, apoi, cum ne poate ajuta aceasta experienta sa intelegem mai bine instructiunile de utilizare a politicii democratice. Reformulata sintetic, solutia data acestei dificile chestiuni de cel ce se pregatea sa devina sef al statului postcomunist ar fi urmatoarea: a fi fost comunist nu era in ultima analiza decat un fel de narav, ce se deprinde, dar de care se si scapa. In plus, a fi fost comunist atata vreme cat comunismul se afla la comanda politica a societatii era ceva inevitabil. Cu alte cuvinte, in viziunea prezidentiala, pe de o parte, experienta comunismului nu tine de categoria traumei, ci de cea a normalitatii, iar, in al doilea rand, atitudinea societatii fata de regim ar trebui interpretata in termenii unui exercitiu colectiv de conformism social.

Asa stand lucrurile, inseamna ca Traian Basescu ne invita sa intelegem comunismul nu ca pe o ideologie in care au convietuit ambitia modernizatoare si tentatia represiva, ci ca pe o practica sociala a dominatiei ce determina, de exemplu, cine avea dreptul sa comande o nava, cine trebuia sa ramana secund (ori pur si simplu la mal) sau cine era indreptatit sa reprezinte interesele comerciale ale Republicii Socialiste Romania in strainatate.

Daca, prin complexitatea muncii industriale si marimea personalului angajat, vom asemana o nava de mare tonaj, ca cea comandata de Traian Basescu, cu o uzina, experienta directa a comunismului ne spune ca in fruntea unor asemenea intreprinderi socialiste majore se aflau de regula sefi care se bucurau de increderea deplina a conducerii de partid si de stat, indiferent cat de temeinica era pregatirea lor de specialitate. Ne vom astepta deci, dupa exemplul celorlalte unitati economice care lucrau in sau cu strainatatea, ca nu calitatile profesionale ale capitanului Basescu, ci fidelitatea atent si indelung verificata fata de regimul comunist sa fi avut ultimul cuvant in numirea sa. Aceasta fidelitate presedintele Basescu si-o asuma astazi fara regrete, dar sub rezerva ca ea apartine trecutului si ca a fost urmata de o convertire tot atat de loiala la un nou regim politic, cel liberal-democrat.

Cum animalele politice, spre deosebire de cele de robota, nu sunt obligate la consecventa, Traian Basescu a sugerat pe 16 februarie 2005, intr-o alta emisiune televizata, ca pocainta sa nu este chiar atat de sincera, iar atasamentul sau fata de practicile democratiei liberale mai trebuie inca sa se consolideze.

Cu involuntara vocatie teoretica ce il caracterizeaza, presedintele a tratat in aceeasi interventie doua teme aparent divergente pentru cineva scutit de experienta nemijlocita a comunismului: rolul bursei in viata romanilor si situatia spatiului locativ pe care il ocupa cu titlu personal. Fata de primul subiect, atitudinea prezidentiala a fost neechivoca: cei douazeci si doua de milioane de romani (oameni ai muncii de la orase si sate se subintelege) nu au nimic de-a face cu investitiile pe piata de valori mobiliare, de care se ocupa o “ingusta” minoritate de jucatori reprezentand “grupuri de interese” ce se hranesc din dividende.

In privinta chestiunii imobiliare, Basescu a fost tot atat de transant: indiferent cum citesc altii legile, el isi va pastra locuinta confiscata de la burghezi, spatiu locativ pe care si l-a atribuit interpretand si aplicand legea ca primar, chiar daca, in calitate de presedinte va primi o casa cu conditii de securitate inca si mai bune, probabil si ea rechizitionata candva de la dusmanii de clasa ai celor douazeci si doua de milioane de romani anticapitalisti care nu investesc si nu speculeaza la bursa.

Toti cei care au acumulat o experienta directa a comunismului isi vor aminti imediat ca, in vechiul regim, valorile, inclusiv cele mobiliare, erau considerate fictiuni ale ideologiei si practicilor capitalismului liberal-democrat. Ca atare, ele nu erau numai inaccesibile, dar si privite cu suspiciune, daca nu chiar infierate. In schimb, bunurile, mobile si imobiliare, erau colectionate cu afectiune de catre cercurile inalte de partid si de stat, ca si de catre gestionarii de varf ai economiei socialiste, intre care s-a numarat si Traian Basescu.

A locui diferit, a primi (sau a face aranjamente pentru a primi) impreuna cu functia de conducere si un spatiu locativ corespunzator era un privilegiu legitim ce insotea si concretiza promovarea sociala. Era cu totul lipsit de interes si, mai ales, interzis discutiei publice, cum, pe ce cale legala si in defavoarea cui fusese dobandita locuinta incredintata demnitarului. Caci normele de drept se gaseau mereu subordonate stiintei conducerii cu care erau inarmati, prin vointa istoriei, cei mai buni fii ai poporului.

Tocmai aceasta stiinta comunista a conducerii le permitea sa piloteze, cu tot atata competenta, o nava de mare tonaj sau corabia statului, pentru a folosi o metafora clasica a filosofiei politice evocata adesea, chiar daca in mod intuitiv, de Basescu in campania sa electorala. Pare indiscutabil ca, la cincisprezece ani dupa scufundarea bastimentului comunist, presedintele ales prin vot popular se considera animat de o asemenea stiinta si intretine raporturi lipsite de cordialitate reciproca cu inventia burgheza care este statul de drept. Cu fiecare aparitie publica, el ne reaminteste ca, pe puntea Romaniei, nu domnesc legile, ci carmuiesc oamenii. La o intalnire in ianuarie cu capii politiei, presedintele s-a oferit sa le usureze munca si sa le arate personal locurile din Bucuresti unde se practica prostitutia si traficul de droguri.

Ca si in anii comunismului, actiunea organelor de stat trebuie sa se orienteze dupa degetul conducatorului suprem, iscusit carmaci al carui cabinet de lucru este intreaga tara.

* Daniel Barbu este profesor la Facultatea de Stiinte Politice a Universitatii Bucuresti