CONCERT/ Hecatomba și muzica românească azi

Audierea săptămânală obligatorie a opusurilor
românești avea asupra publicului urmări de toate felurile. Pe de o
parte, fiind ceva impus, exista o parte a publicului care asocia in
mod automat muzica sumei de ingrădiri impuse de regimul comunist,
pe de altă parte ea, muzica, impresiona și in același timp ii
informa, chiar și pe cei mai refractari la nou. Era de ajuns,
astfel, să fii doar un simplu spectator cu o frecvență medie a
concertelor de stagiune de la Radio sau de la Filarmonică și puteai
emite – in cunoștință de cauză – câteva păreri de meloman, legate
cel puțin de un compozitor contemporan conațional sau altul.
Trecute vremuri. Și nu trebuie să uităm că toate acestea insemnau,
lucru extrem de important, și bani care se duceau către cei din
breasla atât de fragilă a compozitorilor de muzică
cultă.
Acum, in afară de concertele
orchestrelor radio, rar mai auzi muzică contemporană scrisă pentru
orchestră, deși de la momentul in care acest fenomen s-a
transformat din obligativitate in opțiune au trecut 20 de ani.
Ascultând recent cu Orchestra Națională Radio, dirijată de Horia
Andreescu, lucrarea Hecatomba de Dan Dediu, mi-au revenit in
memorie câteva posibile motivații acele acestui
fenomen.
Dinspre tabăra compozitorilor,
publicul larg nu mai primește semnale demult. Omul obișnuit se miră
de cele mai multe ori dacă află că mai există – căci mai există –
in continuare tineri care imbrățișează cariera de compozitor de
muzică contemporană. La rândul lor, tinerii compozitori nu au
practic nici o șansă de a putea trăi decent din muzica pe care o
creează. Cei care continuă să o facă sunt fie stipendiați de cele
mai multe ori de familie, fie desfășoară și alte activități care le
asigură partea materială a traiului.
Din partea muzicienilor
profesioniști, membri ai orchestrelor cu stagiuni permanente,
muzica românească contemporană ar putea să lipsească cu
desăvârșire. De cele mai multe ori prizonieri ai traiului de zi cu
zi, aceștia au plasat “activitatea creator-artistică” in partiția
marginală a rutinei, pe care orice nouă partitură o poate tulbura
in mod “nejustificat”.
Muzicienii care dezvoltă o
carieră solistică sunt cei mai receptivi. Prin natura activității,
ei vin in contact cu realitățile din restul lumii și, spre
deosebire de colegii lor din orchestre, iși dau seama că speranța
intr-un viitor muzical cu bătaie lungă nu vine exclusiv din
repertoriul clasicismului vienez.
Cât despre public, acesta, in
mod paradoxal – pentru că nu poate fi judecat -, nu are nici o vină
pentru faptul că este, practic, inexistent pentru muzica
contemporană românească. Total neantrenat, expus (mai ales, dar nu
numai, din cauza rigorilor materiale) unui repertoriu rareori
compus in secolul XX, ce să mai vorbim de XXI, se indepărtează tot
mai mult de condiția intelectualului venit in sala de concert din
curiozitatea redescoperirii noului, a inefabilului
muzical.
Mai sunt multe intrebări cu
răspuns incert. De ce dirijorii și in general muzicienii străini nu
sunt mai deschiși decât ai noștri față de repertoriul românesc? Ar
trebui? Cum ar trebui să sune o piesă contemporană pentru a fi
considerată atractivă, interesantă și incitantă pentru publicul și
muzicienii de azi din România?
Sunt intrebări pe care mulți
compozitori români, și nu de ieri, de azi, au inceput să și le
pună.
Printre aceștia se află și Dan
Dediu, care in ciuda notorietății câștigate la o vârstă tânără in
raport cu conservatorismul românesc, continuă să scrie ca și cum
s-ar adresa publicului pentru prima dată, ceea ce practic, dată
fiind frecvența audițiilor, nici nu este departe de
adevăr.
Aplauzele vii și meritate au
venit către o piesă care, conform declarației autorului,
“…este inspirată de o povestire a scriitorului argentinian
Julio Cortázar. Intitulată <<Menadele>>, povestirea
preia imaginea mitologică a slujitoarelor lui Dionysos pentru a
nara transformarea unui eveniment social intr-un carnagiu odios. Pe
scurt, este vorba de smintirea treptată a publicului unui concert
simfonic, care, entuziasmat peste măsură de frumusețea muzicii,
ajunge in final să devoreze obiectul admirației lor, anume
dirijorul și orchestra. Muzica pe care am scris-o este accesibilă,
aducând in prim-plan o lume sonoră idealizată, pan-tonală, cu un
clar iz cinematografic de extracție hollywoodiană, dar care incepe
să se <<fisureze>> treptat, intrând spre final intr-o
logică a monstruosului, animalicului și masacrului”.
Interesant, nu credeți?

Virgil Oprina (n. 1964)
lucrează ca operator imagine de televiziune din 1990 si este
jurnalist free-lancer de televiziune si corespondent Thompson
Reuters din 1996. Absolvent al Universitătii Nationale de Muzică
are de asemenea si un master in muzicologie, fiind in prezent
doctorand la aceeasi facultate. Scrie critică muzicală din 1995
adunând peste sute de articole publicate in reviste sau sectiuni
culturale ale cotidianelor din România, pe site-uri culturale,
imbinând activitatea publicistică si de realizator de documentare,
reportaje si corespondente de televiziune, cu aceea de interpret de
muzică contemporană sau blues.