CONCERT / Ultimii rapsozi la Ateneu

Poate multi vor fi tentati sa ma contrazica, dar muzica ultimilor rapsozi este o muzica pentru elite, desi este reprezentata exclusiv de folclor, taranesc si lautaresc. Adevarul este ca un astfel de folclor este degustat mai cu placere de orasenii obositi de societatea si muzica aferenta de consum, decat de cei care traiesc acum in satele romanesti, unii dintre ei de-abia acum cunoscand beneficiile acesteia.

 

ICR inauntru si in afara

Dupa cum se stie, in ultimii ani, in afara unei dezvoltari fara precedent in ceea ce priveste principalul obiect de activitate, respectiv prezentarea culturii romanesti in lume, ICR a oferit programe de care a putut profita si publicul din tara. Unul dintre acestea, asociat cu ideea Anului European al Dialogului Intercultural a fost Ultimii rapsozi, in care, alaturi de Grigore Lese, romani, rusi lipoveni, ucraineni, aromani si tigani au putut fi ascultati impreuna pe scena Ateneului Roman, cantand acea muzica traditionala care reprezinta cu adevarat pentru noi o valoare identitara pe care ar trebui sa facem mai multe eforturi sa o pastram. In mod evident, acest tip de concert (cu o reteta mai mica sau mai mare), poate fi si un interesant produs de export, dar, paradoxal, el este mai semnificativ pentru noi, cei din tara, tot mai instrainati de propriul trecut. In strainatate, suntem suficient perceputi in majoritatea mediilor intr-o maniera restrictiv folclorizanta, astfel incat sa nu fie necesar sa mai insistam in aceasta directie. Aceasta ambitioasa gala finala este rezultatul unei succesiuni de concerte lunare desfasurate la sediul din Bucuresti al ICR de-a lungul anului 2008, unde Grigore Lese a invitat “horitori, lautari, povestitori, muzicanti si dantausi” din zone etnofolclorice diverse si reprezentative ale tarii. Succesul de public al seriei i-a determinat pe organizatori sa aiba curajul de a-i aduce pe acesti muzicieni proveniti din lumea satului (desi unii dintre ei au cantat ani de zile prin lume) pe scena Ateneului.  

Un gest simbolic

 

Cu totii erau foarte emotionati, pe buna dreptate. Aceasta emotie s-a transmis publicului si cantarile polifonice ale aromanilor farseroti din Cogealac, cele ale ucrainenilor de pe Tisa, ale tambalistului Zaim Petru din Campulung Moldovenesc, apoi Banda lui Nea Alita Pitigoi din Targu Carbunesti, muzica lipovenilor nekrasoviti din Sarichioi, judetul Tulcea, a lui Niculae a lu’ Ionu li’ Iacob din Lapus sau a lui Paganini din Salistea de Sus, Maramures au sunat sub cupola Ateneului ca si cand acolo le-ar fi fost locul dintotdeauna. In mod clar, dintre cei amintiti mai sus se desprindeau personalitati mai puternice, muzici mai impresionante, care rezonau mai intens in afectul ascultatorilor, dar in mod special nu vreau sa subliniez acum nici un nume. Pentru ca marea realizare a lui Grigore Lese este cea de natura colectiva. Faptul ca a reusit sa filtreze, din lumea contemporana a satului romanesc, acele persoane si locuri unde mai exista un folclor autentic pe care publicul urban educat sa nu il respinga, unde gustul pentru frumos nu a fost pervertit intrutotul. Din pacate, munca lui Grigore Lese este cu adevarat cea a unui arheolog muzical, pentru ca astfel de “situri” au devenit foarte rare. In plus, ceea ce ramane fascinant la acest concert a fost faptul ca Grigore Lese a reusit, cu ajutorul ICR, sa transforme o serie de intamplari muzicale intr-o poveste coerenta, capabila care sa atraga atentia unui public urban viu din 2008, fara sa o inchida intr-o pereche de coperti terne si prafuite, accesibile doar specialistilor, de pe un raft al Bibliotecii Academiei. De altfel, acolo ea exista de pe vremea marilor culegeri de folclor din prima jumatate a secolului XX.