Concurenta cu lingurita

Noul pariu: economie functionala de piata in sapte luni. Pariul e facut cu noi insine, ca sa uimim Uniunea Europeana. Nu cred insa ca poate fi castigat in acest an. Din nenumarate motive. Dar intai si intai fiindca nu respectam medicatia. Normal ar fi ca un medicament amar dar fortifiant, concurenta, sa fie inghitit cu lingura sau chiar cu polonicul. Or, economia noastra il inghite cu lingurita. Un termen rezonabil ar fi 2005.
Prima conditie, ca o economie de piata sa fie socotita functionala, este si cea mai dificila: sa suporte  presiunea competitiva din Uniunea Europeana. Cu alte cuvinte, economia sa faca fata concurentei. Ajungem la asa ceva in sapte luni? Sa zicem ca vor fi rezolvate doua probleme spinoase: reglementarile si institutiile. Desi nu-i deloc simplu de rezolvat aceste doua probleme. Dar ce facem cu a treia – deprinderile?
Inainte de decembrie ’89, ani in sir, in economia romaneasca a functionat un surogat de competitie: intrecerea socialista. Premiile: fotografii la panouri <de onoare>. Sau alte stimulente <morale>. Fara nici un efect pozitiv asupra calitatii produselor si efeicientei economice. Munca stimulata doar moral, nu si material, a pierdut cadenta cu timpul. Economia era trasa inapoi. Chiar si atunci cand ni s-a dat iluzia ca ea merge inainte, adunand <pe cap de locuitor> tone de otel si productii agricole supradimensionate, tot inapoi a mers. Cand, in decmbrie ’89, intrecerea socialista a cazut impreuna cu stalpii vechii societati, am sarit din lac in put: in economie n-au mai operat nici norme, nici criterii calitative si nici rigori financiare. Si nici nu s-a nascut un gand sanatos de trecere de la competitia-surogat la o competitie reala. Peste ani, in procesul tranzitiei, timidele incercari de a pune in drepturi depline concurenta au esuat in cea mai mare parte.
Necazul cel mai mare: noi am cautat, fara incetare, sa aplicam in economie solutii originale. Eroare fatala. N-aveam de ce sa ne chinuim sa inventam roata. Fiindca roata fusese inventata. Era de-ajuns sa fie pusa in miscare. Doar traim intr-o lume in care drumurile ce duc spre prosperitate sunt deja standardizate si cuantificate. Noi, in schimb, am ajuns in coada Europei, in ceea ce priveste nivelul de viata, fiindca de prea multi ani cautam combinatii originale in loc sa ne incadram in proiectiile verificate deja de istorie. Unul dintre drumurile <clasice> fiind concurenta. Un antidot impotriva lenei economiei. Daca la noi i s-ar fi acordat competitiei economice atentia cuvenita, astazi eram departe.
Intr-un climat concurential, intreprinderile ar fi produs bani si nu inflatie. Ca sa stimuleze consumul. Pentru a stimula mai departe productia. Am fi scapat astfel de blestemul de a lucra, in economie, cu oameni platiti in medie cu 100 de dolari pe luna, minus impozitele. La un nivel de plata mai ridicat, apropiat de cehi ori de unguri, romanii nu vor ajunge pana cand nu vor inghiti, cu lingura, acest medicament ce li se pare, celor mai multi, teribil de amar: concurenta. Abia dupa acest moment ar putea urma timpul doi, cel aducator de bunastare.
Din nefericire, intre marile deficite pe care le suporta romanii (deficitul bugetar, deficitul balantei comerciale, deficitul balantei de plati) induram si un deficit de performanta. Drept urmare, banii nu pot fi inmultiti fara sa ne alegem cu un spor de inflatie. Pana acum am reusit <performanta> de a face si din concurenta o simpla formalitate. Concurenta dormiteaza si ea, de multi ani, asemenea unei bune parti a economiei. Fiindca noi vrem economie de piata, dar nu ne despartim de <cazanul comun>. In toti acesti ani, de dupa 1989, prea mult din ce s-a produs a mers la <cazanul comun>; prea mare a ramas partea ce se imparte tuturor, asa ca din produsul national o parte prea mica e folosita pentru a stimula atractiv munca eficienta, competenta. Din cauza obsesiilor noastre egalitariste in impartirea painii sociale, forta de munca, nestimulata, a ajuns sa se complaca intr-o evidenta stare de moleseala. Asta sa fie muzica ce ne place: ca intr-o fabrica sa munceasca doar o parte dintre angajati, sa obtina performante numai cativa, dar sa fie platiti toti la fel?
Munca, nestimulata prin competitie, n-a mai produs bogatie. Dimpotriva, a produs saracie. Analizele arata ca multe dintre intreprinderile de stat nu mai economisesc; rolul lor s-a redus la acela de a plati salarii. In consecinta, banii sunt tot mai putini. Aceasta realitate, ilustrata prin faptul ca intreprinderile, mai ales cele de stat, au mari deficite de eficienta si productivitate a muncii, reprezinta un grav pericol pentru economia romaneasca. Iata de ce asigurarea unor corelatii stranse intre castigurile salariale reale, productivitatea muncii si politica monetar-fiscala a devenit o conditie obligatorie pentru trecerea de la o economie de subzistenta la o economie de bunastare.
E timpul sa incetam sa ne mai ascundem dupa egalitarism. Sa incetam sa ne mai sfiim in fata a ceea ce omenirea a definit a fi capitalism. De fapt, ce este capitalismul? Nimic altceva decat libera stabilire a preturilor pe piata, libera proprietate asupra mijloacelor de productie si libera initiativa economica, intr-un climat competitional. Numai pe astfel de piloni se poate cladi edificiul libertatii si bunastarii, imposibil insa de infaptuit fara acceptarea rigorilor economiei de piata. Daca una din aceste trasaturi e data la o parte, constructia se naruie.