Confesiunile criticilor/ de Stelian Țurlea

Majoritatea oamenilor, indiferent de nivelul lor de cultură, îi văd pe criticii literari ca pe niște prozatori ratați sau personalități aride, închise în ele, introvertite, rareori capabile de trăiri sufletești sublime ori de exteriorizări. Criticul este rece, dur, analist, exact, trebuie să taie în carne vie, să nu bâjbâie, să nu aibă neliniști, în vreme ce scriitorului i se îngăduie orice, în primul rând să viseze. Firește, există și excepții care nu reușesc să modifice percepția generalizată. Pe de altă parte, aproape sigur, că o recunosc sau nu, mai toți criticii se visează scriitori, prozatori sau poeți, sau măcar personaje.

Două cărți superbe lansate în aceeași zi la recentul Târg de carte Bookfest infirmă această părere – „ Convorbiri cu Alex Ștefănescu” și „Dialog cu Dan C. Mihăilescu”. Prin urmare doi critici foarte cunoscuți și apreciați se confesează. Autorii volumelor sunt alți doi critici, din generațiile mai tinere, la fel de diferiți, Ioana Revnic și Daniel Cristea-Enache. Cărțile sunt admirabile și ar trebui recomandate oricui dorește să vadă cât de profunde sunt trăirile unui intelectual. Câteva cuvinte introductive ale lui Daniel Cristea-Enache se potrivesc de minune ambelor volume. Le citez: „Cartea de față este o carte de convorbiri cu un intelectual strălucit și un om deosebit. Din fericire, cele două «laturi» fac una și nu există, ca în alte cazuri întristătoare, o relație de excludere reciprocă. … Îmi recunosc vina – aceea de a-l fi scos pe Dan C. Mihăilescu, strălucitul meu coleg, din carapace și a-l fi făcut să se înfățișeze cititorului nu doar pe traiectoria sa critică, ci și pe traseul său formativ.”

Două cărți care dezvăluie oameni, nu numai critici literari, două volume care se diferențiază net prin trăirile personajelor, dar se aseamănă prin mai multe puncte: amândouă au în centru soțiile, ca personaj la fel de important pe cât cel intervievat, dacă nu chiar mai important; amândoi criticii au scris la început poezie, abandonată mai apoi și amândoi publică acum versuri neștiute de publicul larg. Mă opresc, spre a nu lipsi cititorul de plăcerea descoperirilor.

Ioana Revnic  – Convorbiri cu Alex Ștefănescu, Editura All

Alex. Ștefănescu are în spate o carieră de o jumătate de veac, a scris despre câteva mii de autori. I-a portretizat, le-a analizat opera, le-a povestit viața. Pe foarte mulți i-a descoperit și i-a lansat în lumea literară. S-a înhămat de atâtea decenii la ingrata sarcină de a descoperi talente noi, încât niciun alt critic nu i-a atins performanțele și continuă și astăzi să se ocupe, în diferite feluri, de ceea ce se cheamă „Poșta redacției”. A publicat cu ani în urmă o monumentală „Istorie a literaturii române” care va dăinui indiferent ce va mai scrie de acum încolo și indiferent cât de mulți au fost detractorii. În paralel, nu lipsește din viața literară și probabil nu există autor să nu fie onorat să-i lanseze cartea criticul literar Alex Ștefănescu. Dar cine este Alex. Ștefănescu? Unde a copilărit? Cum s-a format? De ce s-a dedicat criticii și istoriei literare? Cu ce se ocupă în afară de literatură? Pe cine a iubit? Ce prieteni are? Care sunt adversarii săi? Este adevărat că scrie și versuri, fără să le arate nimănui? Ce crede despre lumea de azi?

La aceste întrebări și la multe altele a obținut răspunsuri Ioana Revnic, cunoscută ca autoare a volumului de interviuri „Dresură de lei”. Ea l-a determinat pe Alex. Ștefănescu să spună adevărul, tot adevărul și numai adevărul.

„Am acceptat propunerea ei de a face o carte de convorbiri cu mine pentru că mă respectă, fără să fie complexată, pentru că înțelege tot ce-i spun, fără să mă aprobe mecanic, pentru că practică indiscreția, fără să fie prozaică. M-a convins și cartea ei de interviuri cu scriitori, „Dresură de lei”, în care evoluează cu biciul întrebărilor în mână în fața unor fiare.

Eu nefiind o fiară, ci un înger, n-a mai fost nevoie să fiu îmblânzit. Am îmblânzit-o eu pe dresoare.

Apoi, am tot discutat, zi de vară până-n seară. Mi-am retrăit viața (filmată cu acceleratorul). I-am evocat pe marii scriitori pe care i-am cunoscut. Am făcut dezvăluiri în legătură cu viața mea sentimentală.  A rezultat o carte interzisă minorilor, dar și criticilor literari minori. 

Este prima și ultima mea carte de acest gen. Cine vrea să mă cunoască aici mă găsește.”

Răspunsurile criticului sunt nu numai surprinzătoare, dezvăluie fapte neștiute, aduc în fața noastră o lume mirifică, îi completează biografia cu relatări ale unor evenimente și trăiri din urmă cu decenii, descriu extraordinar personaje dintre cele mai diverse, începând cu părinții, dar sunt și de o calitate literară desăvârșită.

Cartea ca destin. Daniel Cristea-Enache în dialog cu Dan C. Mihăilescu, Editura Humanitas

Cam la fel, deși pe alt plan, se întâmplă cu cartea de convorbiri cu celălalt critic, Dan C. Mihăilescu, din altă generație decât Alex Ștefănescu. Paginile despre copilărie, cartierul bucureștean în care a locuit, părinții, bunicul, anii de școală sunt de o savoare uluitoare și probabil că nu va fi cititor care să nu le memoreze ani de acum încolo. Dar la fel de captivante sunt răspunsurile despre bulimia sa confesivă, generația 80 din care face parte și despre care crede că a fost una hărțuită și hărtănită în chip aparte, damblaua turismului cultural, ca o iubire de bătrânețe, războiul românilor cu propriile valori, lucrul împotriva interesului de sine și foarte multe altele. Ca și în cazul lui Alex. Ștefănescu, omul apare surprinzător pentru cei care nu-l cunosc și chiar pentru mulți dintre cei care îi sunt aproape și, după ce se confesează pe aproape trei sute de pagini și discută despre cele mai spinoase subiecte culturale, constată, recitind și el cartea, că descoperă „cu savoare o suită surprinzător de generoasă de posibile continuări evocative”. Să le așteptăm.

Dar cititorului îi este dată de pe acum o surpriză: volumul se încheie cu o addenda de vreo douăzeci de pagini de poezii scrise de Dan C. Mihăilescu în diferite perioade. Citiți-le! Veți descoperi și un poet.