Confiscarea specială în ipoteza clasării cauzei ca urmare a prescripției faptelor de evaziune fiscala

Potrivit art. 107 Cod Penal, măsurile de siguranță, din care face parte și confiscarea specială, au ca scop înlăturarea unei stări de pericol și preîntâmpinarea săvârșirii faptelor penale. Aceste măsuri se iau față de persoana care a comis o faptă prevăzută de legea penală, nejustificată.

Așadar, în sistemul nostru de drept, confiscarea este o sancțiune de drept penal, fiind reglementată de legea penală, însă nu este și o sancțiune penală, în sensul larg cunoscut de „pedeapsă”.

O astfel de măsură de siguranță, precum confiscarea specială, se dispune împotriva persoanelor care au săvârșit fapte prevăzute de legea penală, dar nu ca o consecință a răspunderii penale, nedepinzând de gravitatea faptei săvârșite, neavând așadar caracter punitiv, ci eminamente preventiv.

De cele mai multe ori, anterior luării măsurii de siguranță a confiscării speciale, procurorul de caz dispune prin ordonanță instituirea de măsuri asigurătorii motivat fie de necesitatea de a evita ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale sau al confiscării extinse ori care pot servi la garantarea executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare, fie pentru repararea pagubei produse prin infracțiune.

Măsurile asigurătorii constau în indisponibilizarea unor bunuri mobile sau imobile, prin instituirea unui sechestru asupra acestora. Indisponibilizarea bunurilor ce formează obiectul măsurii asigurătorii împiedică persoana față de care s-a aplicat această măsură să înstrăineze sau să greveze bunurile vizate, prevenind astfel și riscul unei eventuale insolvabilități.

În plus față de această reglementare generală care lasă la latitudinea procurorului de caz necesitatea luării unei asemenea măsuri, în cazul anumitor infracțiuni există dispoziții legale speciale care instituie obligativitatea luării măsurilor asigurătorii:

1) în cazul săvârșirii infracțiunilor de evaziune fiscală (art. 11 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale) ;

2) în cazul săvârșirii infracțiunilor de spălare a banilor sau de finanțare a terorismului (art. 50 din Legea nr. 129/2019 pentru prevenirea și combaterea spălării banilor și finanțării terorismului, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative);

3) în cazul săvârșirii infracțiunilor prevăzute de Legea nr. 78/2000 (art. 20 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție).

Relativ la chestiunea privind caracterul obligatoriu al instituirii de măsuri asigurătorii în scopul confiscării speciale, dispozițiile art. 112 alin. (1) lit. e) din Codul penal prevăd expres că sunt supuse confiscării speciale, ca măsură de siguranță care presupune comiterea unei fapte prevăzute de legea penală, bunurile dobândite prin săvârșirea faptei prevăzute de legea penală.

Prin raportare la dispozițiile legale anterior menționate, în practica recentă am întâlnit următoarea situație: într-o cauză penală ce viza acuzații de evaziune fiscală, în care exista instituită măsura asiguratorie a sechestrului până la concurența sumei reținută cu titlu de prejudiciu cauzat bugetului de stat, măsura fiind instituită de procuror în vederea confiscării speciale a sumei de bani, a intervenit prescripția răspunderii penale ca urmare a incidenței Deciziilor Curții Constituționale a României nr. 297/2018 și 358/2022.

În atare situație, prin raportare la imposibilitatea punerii în mișcare a acțiunii penale, singura soluție posibilă în cauză era clasarea. Însă, chiar în acest context, apare întrebarea: ce se întâmplă cu măsurile asigurătorii dispuse în vederea confiscării speciale?

Sub aspect procedural, conform art. 5491 Cod procedură penală, în cazul în care procurorul a dispus clasarea cauzei și sesizarea judecătorului de cameră preliminară în vederea luării măsurii de siguranță a confiscării speciale (sau a desființării unui înscris), ordonanța de clasare, însoțită de dosarul cauzei, se înaintează instanței căreia i-ar reveni, potrivit legii, competența să judece cauza în primă instanță, după expirarea termenului pentru introducerea contestațiilor împotriva soluției de clasare, prevăzut la art. 339 alin. (4) ori, după caz, la art. 340 Cod procedură penală sau după pronunțarea hotărârii prin care plângerea a fost respinsă.

Așadar, judecătorul va fi cel care hotărăște dacă este oportună confiscarea sumelor asupra cărora a existat anterior instituit sechestru, și avem rezerve asupra posibilității materiale de a se pronunța în mod obiectiv mai ales în ipoteza în care în cauză nu au fost administrate probe, anterior intervenirii prescripției, care să configureze caracterul de „faptă prevăzută de legea penală” – condiție cerută de lege pentru a se dispune confiscarea specială.

Este adevărat însă că, privitor la confiscarea specială a sumelor de bani provenite din infracțiuni precum cele de evaziune fiscală sau de spălare de bani, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reamintit adesea în jurisprudența sa că măsurile de confiscare constituie o parte a unei politici de prevenire a infracțiunilor.

De asemenea, Curtea a subliniat în jurisprudența sa că normele juridice comune la nivel european, și chiar la nivel universal, încurajează confiscarea bunurilor legate de infracțiuni grave precum corupția, spălarea banilor și infracțiuni de trafic de droguri, chiar și fără a fi necesară existența în prealabil a unei condamnări penale (cauza Gogitidze și alții împotriva Georgiei).

Concluzionând, arăt că și în ipoteza clasării cauzei penale ca urmare a intervenirii prescripției faptelor de evaziune fiscala, va fi posibilă confiscarea specială a sumelor dobândite prin săvârșirea faptei prevăzute de legea penală, întrucât aceasta operează în virtutea unui caracter eminamente preventiv, iar nu ca o sancțiune penală.