Conformism și nonconformism ortodox la Neagoe Basarab/ de Marius Vasileanu

Un foarte interesant capitol din cartea lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie este cel prilejuit de reîngroparea osemintelor mamei domnitorului, Neaga. Este, probabil, unul din puținele locuri unde nu credem să existe prea multe împrumuturi din alte surse, așadar, presupunând că Neagoe este autorul scrierii, acesta apare aici în adevăratul său chip.

Fără a insista asupra stilului înrudit sau inspirat poate din Plângerile lui Ieremia, observăm un pasaj ciudat în care, spre finalul acestei intervenții, Neagoe i se adresează direct lui Theodosie. Fiul este îndemnat să se închine rănilor neînchise ale Mântuitorului! Un act care nu exista în ritualul ortodox decât dacă provenea din vreo influență catolică. (Vezi Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie, versiunea românească de la Curtea de Argeș, ediție de Dan Zamfirescu, traducerea fragmentelor slavone de G. Mihăilă, București, Roza Vânturilor, 2010, p. 163). Dan Zamfirescu sugerează într-un comentariu o influență venită eventual prin mănăstirea franciscană existentă pe vremea lui Neagoe la Târgoviște (vezi p. 435). Oricum, viața și stigmatele Sf. Francisc de Assisi trebuie să fi fost cunoscute domnitorului. Dar Neagoe adăugase înainte de acest îndemn adresat lui Theodosie o lungă rugăciune în care, spre final, se află și o scurtă meditație adupra rănilor lui Iisus.

Ne este imposibil să nu asociem întreaga scenă cu momentul în care Neagoe adusese în țară osemintele lui Sf. Nifon pentru a le așeza desupra mormântului lui Radu cel Mare. Suntem de părere că – dincolo de excursul de inspirație catolică – întreaga ceremonie adusă la un anume paroxism (pseudo)mistic seamănă cu anume ceremonii “păgâne”…

Într-un dialog avut cu eminentul cercetător Moshe Idel, acesta ne-a confirmat existența în România a unor manifestări de clară proveniență șamanică. Suntem de parere că mai ales ritualul cu osemintele lui Nifon așezate pe mormântul lui Radu cel Mare face aluzie la aceste resurse precreștine existente în spațiul nostru (vezi Oamenii care au dispoziție și informație au tendința de a vedea simboluri, Moshe Idel în dialog cu Marius Vasileanu, în Adevărul literar și artistic, Nr. 847, 29 noiembrie 2006, p. 8-10).

Dar Neagoe împărtășește clar o perspectivă spirituală asupra tuturor aspectelor vieții. De pildă, într-un capitol ulterior, intitulat Pentru solii și pentru războaie: chiar dacă se ocupă de probleme diplomatice, de securitate (orice emisar străin este o posibilă iscoadă), de apărare – Neagoe are tot o abordare spirituală, care nu prejudiciază în niciun fel subiectul capitolului! “Întăi să vă rugați lui Dumnezeu cu toată inima, ca să vă întărească mințile. Și cu socoteala voastră să socotiți toți boiarii voștri, și pre cari-i vei alege și-i vei socoti în inima ta că va purta bine și cu cinste cuvintele tale și-i făr’ de frică la acel domn, pre acela să trimiți. Însă iară sfătuindu-te cu toți svetnicii tăi și de aceasta” (p. 203). Este unul dintre cele mai tonice exemple de creștinism asumat în viața curentă.

Parenezele sunt, prin construcție, o oglindă (a principilor) ideală în care beneficiarii au șansa de se vedea așa cum sunt în realitate. Acest “diagnostic” presupune și remediile conținute în chiar textul parenetic. În funcție de voința și de onestitatea fiecărui cititor, acesta ia măsurile necesare în viața proprie, înainte de toate. Pareneza este un leac pentru toate timpurile, pentru toate vârstele, pentru toți oamenii, indiferent de rolul lor social…

În cazul parenezei de inspirație bizantină intervine și credința ortodoxă, precum o apă freatică, o apă care alimentează atitudini precum cea de mai sus. Neagoe își afirmă credința în orice împrejurare a vieții. Cel puțin acesta este modelul pe care-l livrează cititorului în această operă. Reîntâlnim în pasajul citat crâmpeie din gândirea isihastă. Rolul minții aduse în inimă este esențial chiar și pentru asemenea împrejurări domestice. Pentru simplul motiv că isihastul urmărește rugăciunea continuă, indiferent de activitatea sa curentă. Și doar câteva pagini mai încolo, această atitudine este confirmată: “Deacii întâi să te îmbraci în dragostea lui Dumnezeu ca într-o platoșă” (p. 213) – împrejurarea la care se face această recomandare este tomai momentul în care principele urmează să-și conducă supușii la război!

Războiul este tratat în cheie medievală, Dumnezeu participă, negreșit, alături de binecredincioși. Principele se îmbracă în dragostea lui Dumnezeu ca într-o platoșă pentru a le vorbi oștenilor, pentru a pleca la luptă neînfricați. Dar ceea ce astăzi apare știință, în acele vremi erau lucruri naturale cu care acești oameni trăiau în mod curent. Era firesc așadar ca autorul devenit în aceste pagini un maestru militar să amintească și despre armele văzute, terestre, și despre cele nevăzute, cerești: “Deacii să-ți tocmești toate tunurile și oștile tot pre cete, cum le va fi rândul. Iar mai vârtos să te rogi lui Dumnezeu, ca să-ți fie tocmirea și orânduiala ta de la dânsul. Pentr-aceia să-ți rădici gândul și mintea la cer, să-ți pogoare și să-ți fie Dumnezeu într-ajutor” (p. 214). Sfaturile strategice și tactice sunt remarcabile dar nu mai puțin importante comparativ cu cele spirituale…

De fapt, dihotomia între celest și pământesc este artificială la Neagoe, sau, cel mult, are o tentă pedagogică: el trăiește efectiv într-o lume lipsită de asemenea rupturi. Totul este sub instanța divină, nimic nu poate viețui la întâmplare. Onestitatea îndrumătorului merge până la sacrificiu – în buna tradiție creștină – nu există jumătăți de măsură în relațiile principelui conducător de oaste cu oștenii săi: “Și cum își pun ei capetele și să nevoescu și-și varsă sângele ca să dobândească cinste de la tine, așa și tu să socotești că toată cinstea ta de la Dumnezeu iaste. Și cându vor câștiga, vor dobândi slugile tale de la tine cinste și boierii, pentru slujba lor, tu încă socotește de vezi: făcut-ai și tu niscare ostenele cătră Dumnezeu, de te-au mărit cu atâta cinste, au ba?” (p. 219).

Două sunt consecințele imediate ale acestor afirmații. Întâi, impresionanta concepție organică existentă între oștenii luptători, principe și Dumnezeu; în al doilea rând principele pare să lupte deopotrivă pe pământ și în cer (lupta cu simțurile, cu gândurile, cu alte ispite, pentru a se putea ruga), nu numai pe câmpul de luptă terestru. Avem zugrăvit aici modelul unui monah-principe. Iar consecința mai puțin vizibilă a acestei observații este aceea că monahul-principe are, își asumă, îndatoriri de ordin spiritual pentru toată suflarea.

…Ne-am întrebat dacă nu cumva bună parte din paginile scrise de Neagoe sunt doar completări, suplimente, la învățătura orală pe care se presupune că viitorul principe o primește. Indubitabil, creștinismul încă își păstrase în acea vreme caracteristici inițiatice. Ceea ce implică automat o învățătură orală discretă, adresată exclusiv celor aleși și pregătiți să o asimileze pozitiv, fără derapaje. În pofida protestelor multor teologi, susținem aici că creștinimul ortodox, cel puțin, conține încă fărâme din această discreție până în zilele noastre. Discreția este numită îndeobște smerenie (fără îndoială nu se confundă). Iar smerenia este uneori și un pretext pentru a nu vorbi despre anumite “taine”.

În fascinanta sa carte dedicată mănăstirilor oltenești, și Bartolomeu Anania scrie despre acest interesant fenomen de antropologie creștină răsăriteană: “Cu toate acestea, schimnicii izolați n-au lipsit niciodată; ei continuau o străveche tradiție care era încă vie până mai acum treizeci-patruzeci de ani. Părintele Cleopa este, mi se pare, ultimul ei martor și trăitor. În tinerețea mea l-am cunoscut nu numai pe Veniamin de la Pătrunsa, ci și pe ieromonahul Varnava Lasconi; era duhovnic al Bistriței, dar știam că se nevoise câțiva ani într-o chilie de lângă gura cea mare a peșterii, făcându-și pravila în bisericuța care e în picioare și astăzi și pe care el însuși a reparat-o. Să nu se creadă însă că singuraticii erau și însingurați. Oricât de risipiți prin peșteri, bordeie sau coline, ei alcătuiau un fel de confrerie arcană, după rânduieli nescrise, dar de toți cunoscute; încă se mai păstra călugăria de tip inițiatic (s.n.). Ei știau unul de altul, se adunau într-un loc anume – fie mănăstirea-matcă, fie o poiană cu cruce – o dată pe an, de obicei la Paști, se rugau împreună și se cuminecau, după care se îndepărtau iarăși; dacă lipsea vreunul, acela va fi fost bolnav sau trecut în veșnicie” (Vezi Bartolomeu Anania, Cerurile Oltului, Editura PRO, 1998, p.156)…

Neagoe Basarab vorbește constant despre princepele ajuns la starea de păstor în relație cu supușii săi. Păstorul Iisus care-și alege, periodic, reprezentanții pământeni – aceasta pare a fi credința lui Neagoe, cea a monarhiei de drept divin. Deocamdată, păstorul exemplar pentru locuitorii Țărilor Române este chiar Neagoe, a cărui scriere a generat un imens val de simpatizanți-ucenici, și în plan cultural, și în plan spiritual.