Contemporanul nostru

Viata revistelor literar-culturale este extrem de grea.

Ducandu-si traiul de azi pe maine, din fonduri care, dupa ce ca sunt insuficiente, mai vin si in cocoloase precum curentul in satele de munte, cu o difuzare dezastruoasa si, in consecinta, cu tiraje confidentiale, ele supravietuiesc prin munca si pasiunea unor entuziasti care fac, in acele redactii, cam de toate.

Continuitatea, element-cheie in supravietuirea – nu numai culturala – a unei natii, pare a nu mai interesa pe nimeni.

Revista “Contemporanul” a implinit pe 1 iulie anul acesta 120 de ani de la aparitie. Sunt putine publicatii ori institutii care sa se laude cu o asemenea venerabila varsta.

Normal ar fi fost ca o revista care numara mai bine de un veac sa-si aiba propria istorie oficiala – asa cum are “Times” in Marea Britanie -, adica un loc in care sa se fi inscris momentele cu adevarat importante ale vietii sale.

Nu e vorba de monografii, de studii care sa fixeze “locul si rolul” revistei in spatiul cultural, ci chiar de consemnarea acelor momente care fac istorie. S-ar fi vazut azi ca, in ciuda directiilor, opiniilor, prezentei apasate, discrete sau eclipsarilor, “Contemporanul” are istorie si a facut istorie.

In a sa “Istorie a presei romanesti”, Nicolae Iorga ii fixeaza locul la capitolul “Ziarul de opinie publica”, vazandu-l, impreuna cu altele, ca pe un promotor al curentelor noi ce apareau necontenit la sfarsitul secolului al XIX-lea.

Este de retinut tonul coroziv – in contra “seninatatii stapanite a junimismului din “Convorbiri literare”, scrie Iorga – pe care revista il are de la bun inceput in raspandirea ideilor noi sau in popularizarea intr-o forma noua a unor idei mai vechi: “…revista ieseana ducea un razboi de moarte cartilor de scoala din domeniul stiintific, redactate dupa manuale straine mai vechi, sau rupea suliti pentru drepturile femeilor, aparate cu caldura de d-na Sofia Nadejde, (…) din fiecare pagina a “Contimporanului” se desfacea porniri catre prefaceri politice si sociale”.

Am insistat un pic asupra vorbelor bine intemeiate ale Nicolae Iorga pentru a sublinia ideea unei continuitati in a duce campanii, in a promova, prin aderare la un sistem de idei si valori, noi atitudini culturale, politice, sociale.

Sigur ca exista aderenti si inamici ai acestor idei, sigur ca istoria revistei consemneaza caderi spectaculoase, prin obedienta practicata, sa spunem, dupa 1946 – dar nu pentru mult timp.

Chiar si acum, cand “Contemporanul” si-a asociat manifest, din titlu, “Ideea europeana”, exista spirite care pot fi in contra directiei. Dar, dincolo de toate aceste posibile obiectii, trebuie remarcata continuitatea in efortul sincronizarii, deschiderii noastre spre orizonturi si spatii care sa ne fereasca de provincialism.

“Contemporanul” a fost pentru multi dintre noi revista tabletelor lui Geo Bogza, cronicilor lui Manolescu, rubricilor tinute de A.E. Baconski, Ana Blandiana, Eugen Barbu, Paul Anghel, Teodor Mazilu. Vinerea, pentru multi interesati de cultura in anii ’60-’70, era “Contemporanul”.

Tonul echilibrat, refuzand discret animozitatile de orice fel din viata literara, accentul pus pe informare si sustinerea unor dispute civilizate pe teme de cultura si civilizatie insemnau o oaza de serenitate intr-o lume a convulsiilor si patimilor.

In ciuda parcursului anevoios – intreruperi, reluari, schimbari de format, aparitii de numere duble etc. -, revista, asa cum arata ea azi, pare sa-si fi aflat, din interior, echilibrul atat de necesar atunci cand este vorba de sustinerea unei nobile cauze.

Sub acest directorat al lui Nicolae Breban, “Contemporanul” si-a aflat acel loc pe care-l ocupa in peisajul revistelor culturale si in perioada George Ivascu: fara a cultiva manifest creatia, publicatia o sustine prin efervescenta ideilor.

Din nefericire, aniversarea celor 120 de ani de la aparitia primului numar a fost, ca si in cazul altor evenimente autentic culturale, mai degraba discreta – si nu ma refer la sarbatorirea de la sediul revistei, petrecuta joi, 1 noiembrie, ci la receptarea momentului aniversar.

Daca de la autoritati si oficialitati ar cam trebui sa ne luam gandul ca ar putea fi tusate de astfel de aniversari, o ciudata apatie mi s-a parut a cuprinde si intelectualitatea.

Ma asteptam poate la mai mult, pentru ca existenta in sine a unei reviste culturale este azi o floare rara si e si mai rara o revista atat de venerabila.

De aceea, poate, inclin sa-i dau dreptate presedintelui Uniunii Scriitorilor, Eugen Uricaru: “Suntem la aniversarea unei reviste importante pentru Romania tuturor timpurilor. Intr-o Romanie rurala si comunista, era un curaj deosebit sa scrii la “Contemporanul”. Azi intr-o Romanie subdezvoltata, “Contemporanul” poate coagula minti in jurul ei, care sa contribuie la schimbarea starii actuale. Vina cea mai mare pentru ca Romania se afla unde se afla o poarta intelectualitatea”.

Cuvintele pot parea dure si nedrepte si chiar acolo, pe loc, au primit un fel de replica de sanctionare, dar ele sunt adevarate chiar daca dor. Intelectualitatea romana este obligata azi sa-si asume, prin vointa si forte proprii, identitatea.

ai astfel sa miste din loc inertii, sa indrepte flagrantele nedreptatI si saraciri de orice fel a natiei. Libertatea nu se cere, dupa cum sarbatorile nu ti le creeaza nimeni. Aniversarea “Contemporanului” era o astfel de sarbatoare, este o astfel de sarbatoare pentru ca el este contemporanul nostru.

Acest material apare in Ziarul de Duminica, supliment cultural al Ziarului Financiar