Continui să-mi scot pălăria.../ de Stelian Țurlea

A trecut un an de la editorialul pe care îl puteți citi sau reciti mai jos. Atunci mă bucuram, împreună cu Dumneavoastră, cititori iubiți, pentru cele 500 de săptămâni care însemnau 500 de numere din Ziarul de Duminică. În mai anul trecut, ziarul împlinea zece ani. Au mai trecut 54 de săptămâni și continuă să se bucure de atenția Dumneavoastră. Nu pot să nu Vă mulțumesc. De aceea republic textul din urmă cu un an, cu minimele corecturi referitoare la timp.

În unsprezece ani – un grăunte la scara istoriei, enorm însă pentru viețile noastre de muritori păcătoși -, s-au întâmplat extraordinar de multe fapte culturale: cum spuneam și altădată (și nu mă sfiesc să reiau), au apărut și au dispărut reviste culturale, au apărut și au dispărut edituri, s-au publicat mii de titluri de cărți în sute de mii de exemplare, s-au inaugurat ori s-au închis galerii de artă, s-au deschis ori au dispărut muzee, s-au vernisat mii de expoziții, mii de spectacole de toate felurile au avut premiere, concerte de tot felul au adus pe scenă muzicieni faimoși ori aproape neștiuți, români și străini, s-au degradat și s-au inaugurat monumente, s-au succedat gale, concursuri, festivaluri, reuniuni, colocvii, târguri, s-au acordat premii, au răbufnit contestații, s-au iscat polemici care au dărâmat idoli sau idei sau, dimpotrivă, au sfârșit într-un fâsâit caraghios, au răsunat proteste ale condeierilor, cântăreților, actorilor, cercetătorilor, unii au preferat să-și alăture doar semnăturile, să-și mai amintească lumea de ei, alții au ieșit în stradă, au răbufnit scandaluri legate de numiri în funcții, de amestecul politicii în cultură, deturnare de fonduri sau spălare de bani, aprecieri pe criterii neaxiologice sau plagiate, despre al căror sfârșit n-a mai auzit nimeni, efemere genii au apărut și au dispărut peste noapte, personalități care aveau ceva de spus au continuat să tacă, altele și-au dat obștescul sfârșit, Dumnezeu să-i odihnească, s-au dat legi care au nemulțumit pe toată lumea, generațiile au continuat să se războiască pentru pleava unor concepte, învățământul a schimbat de câteva ori hainele, chipurile de reformă, curente literare s-au zbătut să se impună, impostori s-au străduit să ia caimacul unor sponsorizări, fenomene de prin alte părți s-au insinuat rapid, speriindu-i pe tradiționaliști, cuvinte tabu au pătruns în textele literare și astăzi nimeni nu se mai oripilează, manelele au spart urechile celor delicați, dar lumea s-a obișnuit cu timpul și le-a ignorat, pe muzica cultă continuă să nu dea nimeni niciun ban, răsună aceleași bocete despre viața grea a culturii, responsabili înțepeniți prea mulți ani în scaune plușate n-au învățat să facă proiecte cu care să obțină fonduri, s-au schimbat enorm de multe și enorm de multe au rămas nemișcate, mai ales în mentalitate. Probabil mereu s-a întâmplat așa în istorie, dar nouă evenimentele ni se par deosebite pentru că le-am trăit.

Despre toate acestea, Ziarul de Duminică a dat, mai mult sau mai puțin, seamă, în unsprezece ani, așa cum și-a propus în primul editorial. Toate acestea le știți, dragi cititori. Ce intuiți doar și se cuvine să spun răspicat acum, este că nimic n-ar fi fost posibil fără truda, abnegația, puterea, perseverența unui grup de oameni, mai mic sau mai mare, după cum erau vremurile: o mână de colaboratori interni și o altă mână de colaboratori externi, niciodată răsplătiți cum se cuvine, niciodată lucrând pentru câștigul material asemenea pulberei de pe tobe. Mulțumită lor, nimic din ce a fost important, valoros, capabil să dăinuie în cultura românească a ultimului deceniu n-a fost lăsat deoparte. Mulțumită lor, crema intelectualității românești a fost intervievată ori s-a confesat Ziarului în acest deceniu, mare parte dintre aceste nume regăsindu-se în lista de colaboratori ocazionali. Sunt cu sutele. Tuturor vreau să le mulțumesc.
Dar mulțumirile mele se îndreaptă cu prioritate spre un grup și mai restrâns, cu care am pornit la drum în urmă cu zece ani, care au rămas alături oricare au fost împrejurările și se regăsesc și azi între semnatarii de marcă ai Ziarului de Duminică. Nu-i numesc, să nu fac cumva vreo nedreptate vreunuia, alcătuind ierarhii în care nu cred. Deschideți oricare număr din primul an al deceniului, comparați cu site-ul de acum și veți avea numele lor. Nu sunt mulți, dar sunt foarte importanți. Sunt critici literari, scriitori, critici muzicali – toți ziariști împătimiți de soarta culturii. Să rămâi colaborator permanent al unei publicații culturale într-o vreme de profunde schimbări și să nu te lași ademenit de atracții efemere dar bănoase înseamnă să fii un caracter tare. Sunt acum și mai puțini, de câteva săptămâni…

Înaintea acestor oameni pe care-i socotesc prieteni adevărați ai culturii, înainte de a-mi fi mie prieteni, îmi scot pălăria! Am făcut-o, în tăcere, fără ca ei să știe, tot timpul. Acum o fac în văzul tuturor…