Convorbiri cu Alex. Ștefănescu (I)/ de Ioana Revnic

„Când eram copil, mama m-a sculptat”

Mai având de trăit (cu puțin noroc) cam a șaptea parte din viață, m-am gândit că ar fi înțelept din partea mea să mă spovedesc. Dar nu unui preot bărbos, ci unei blonde surâzătoare, care, spre deosebire de blondele din bancuri, este inteligentă, cultivată și are și talent literar. Se numește Ioana Revnic, și-a luat doctoratul în filologie (cu o lucrare despre Ștefan Bănulescu, nu despre mine, cum ar fi trebuit) și locuiește la Oradea. Îmi cunoaște biografia mai bine decât mine. Și este la curent cu tot ce-am scris de-a lungul vieții, astfel încât, dacă sunt vreodată obosit și alimentez cine știe ce rubrică din cine știe ce revistă cu un text mai vechi, îmi dă telefon imediat și îmi spune unde anume și când a mai citit acel text. Și, bineînțeles, mă moralizează. Este forma ei de a mă admira.

Am acceptat propunerea ei de a face o carte de convorbiri cu mine pentru că mă respectă, fără să fie complexată, pentru că înțelege tot ce-i spun, fără să mă aprobe mecanic, pentru că practică indiscreția, fără să fie prozaică. M-a convins și cartea ei de interviuri cu scriitori, „Dresură de lei”, în care evoluează cu biciul întrebărilor în mână în fața unor fiare.

Eu nefiind o fiară, ci un înger, n-a mai fost nevoie să fiu îmblânzit. Am îmblânzit-o eu pe dresoare.

Apoi, am tot discutat, zi de vară până-n seară. Mi-am retrăit viața (filmată cu acceleratorul). I-am evocat pe marii scriitori pe care i-am cunoscut. Am făcut dezvăluiri în legătură cu viața mea sentimentală.  A rezultat o carte interzisă minorilor, dar și criticilor literari minori. 

Este prima și ultima mea carte de acest gen. Cine vrea să mă cunoască aici mă găsește.

Alex. Ștefănescu

– Care este prima amintire a ta în care apari tu, copil fiind, și părinții tăi?

– Eram în brațele tatălui meu, la Lugoj, pe podul de fier de peste Timiș, iar alături se afla mama, într-o rochie de vară, cu o basma ușoară, de mătase albă, pe cap. Tata mă apleca peste balustradă, ca să văd crapii mari care țâșneau din când în când din valuri, atrași de bucățile de pâine aruncate de unii privitori. Mama îl certa pe tata (probabil i se părea periculoasă experiența pe care o făcea cu mine) și, la un moment dat, m-a luat hotărâtă din brațele lui și m-a strâns la piept, cu aerul că nu mă mai dă nimănui.

Scurta dispută dintre ei doi m-a făcut, probabil, să simt că sunt important. Cred că atunci am luat cunoștință de faptul că exist.

Era, presupun, în 1949. Locuiam la Lugoj, aduși acolo de mișcarea imprevizibilă a istoriei. Tata era originar din Herța (aceea aflată azi sub administrație ucraineană), iar mama provenea dintr-un sat mare dintre Fălticeni și Târgu-Neamț, Boroaia (după numele unei văduve, Bouroaia, a unui boier, Bour, de pe vremea lui Ștefan cel Mare). Se cunoscuseră la Cernăuți, unde lucrau amândoi în administrația financiară, iar în 1944 se refugiaseră la Lugoj, împreună cu alți colegi, conform unui plan de evacuare a ținuturilor ocupate de sovietici„.

Mă născusem la 6 noiembrie 1947 și aveam să mai stau, cu părinții mei, la Lugoj, până în 1953, an în care ei s-au întors (cu trei copii mici născuți, toți, la Lugoj) în nordul Moldovei, la Suceava (așa se explică de ce, ca să nu fiu considerat bănățean, pentru că nu sunt, declar uneori că m-am născut la Suceava). Tata și mama, care se căsătoriseră în 1943, în plin război, într-o permisie a lui tata, marinar pe o navă militară de pe Dunăre, au așteptat patru ani să li se nască primul lor copil. Eu am fost acela! Patru ani doriseră cu ardoare să vin pe lume și, exact în momentul când își pierduseră aproape orice speranță, am apărut.

Ce bine mi-am regizat apariția! Am beneficiat de regimul acelui personaj așteptat din unele piese de teatru despre care se vorbește în actele unu și doi și care se arată abia în actul trei. Am fost primit cu  maxim interes. Asupra mea s-a revărsat toată dragostea părinților (cum nu se va mai întâmpla cu frații mei, cu toate că și ei au fost, bineînțeles, iubiți). Mama, în special, a simțit pentru mine un fel de adorație mistică. Mi-a transmis-o fizic – s-ar putea vorbi de o transfuzie de pasionalitate – în orele lungi în care mă ținea strâns la pieptul ei, ca să mă alăpteze sau doar ca să se bucure de atingerea mea. Așa a început educația mea sentimentală. Așa se explică, probabil, de ce și eu am înclinația să trăiesc dragostea ca pe o adorație mistică.

Intensitatea iubirii mamei pentru mine a luat uneori forme nebunești. Îngrozită la gândul că s-ar putea din cine știe ce motiv să mă piardă, mama m-a sculptat, în mărime naturală, într-o bucată de lemn de tei (urmând exemplul eroinei dintr-un roman melodramatic, la modă atunci). Sculptura, din păcate, s-a pierdut, atunci când ne-am mutat la Suceava.

– Ce ai simțit când s-au născut mai întâi sora (care, probabil, atunci, ți s-a părut o ciudățenie, mai ales că era fată), apoi fratele tău? Cum îți explicai venirea lor pe lume?

– Nu-mi aduc aminte ce am simțit când s-a născut sora mea, botezată Alexandrina (după numele tatălui meu, Alexandru). Se povestea însă adeseori în familie că pe la doi ani, când sora mea avea doar câteva luni (s-a născut la 27 iunie 1949) am fost surprins în preajma căruciorului ei, cu un ciocan în mână, pregătit s-o omor! Noroc că ciocanul era mare și greu, astfel încât n-am reușit să-l ridic deasupra capului ca să-i dau lovitura de grație. Nu țin minte episodul. Eventuala gelozie față de sora mea s-a dizolvat repede în duioșie și recunoștință, pentru că ea m-a ocrotit cu devotament și spirit de sacrificiu începând din momentul în care s-a făcut ceva mai mărișoară și până în ziua de azi. Așa cum a făcut-o și cu ceilalți membri ai familiei.

Ea a început să vorbească înaintea mea. Și azi vorbește mai bine decât mine, având o proprietate a termenilor pe care eu n-o am. Găsește de fiecare dată cuvântul potrivit și nu are nevoie, ca mine, să recurgă la imagini, ca să exprime o idee. (Și la limbi străine este mai talentată.) Țin minte că, la doi ani, mă corecta, când spuneam „zazi” în loc de „zahăr”:

– Nu se spune „zazi”, se spune „zahăl”.

Și o spunea… înciudată, ca o profesoară agasată de perseverența în greșeală a unui elev.

La nașterea fratelui meu, Florin (petrecută în 28 iunie 1951), am fost prezent ca martor ocular! Mama a născut acasă, asistată de o moașă. Eu și tata fuseserăm izgoniți într-o cameră vecină, fiind considerați inoportuni din cauza calității noastre de bărbați. Într-un moment de neatenție a tatei, auzind-o pe mama țipând, am deschis rapid ușa și… l-am văzut pe fratele meu ieșind dintre picioarele ei. Avea, în mod curios, părul negru și ud, ținea ochii strâns-închiși și își strâmba, cu un fel de dezgust, gura. Priveliștea a durat o secundă. Tata m-a tras imediat înapoi și a închis la loc ușa.

Eu nu înțelesesem că e vorba de fratele meu și i-am cerut tatei explicații. Tata mi-a răspuns, nu știu din ce cauză, fantezist:

– Mama n-a fost cuminte, a înghițit „marinarul” (marinarul era o păpușă a mea, de cauciuc, reprezentând un marinar) și acum doctorița i-l scoate.

M-am uitat nedumerit la tata. „Marinarul” era chiar lângă noi, pe un scaun.

Fragment din cartea cu același titlu, care va apărea la Editura All  și va fi lansată sâmbătă, 1 iunie, ora 14, la Târgul de Carte „Bookfest”. Coperta de Bogdan Petry