Convorbiri cu Alex. Ștefănescu (II)/ de Ioana Revnic

„Pot să duc o femeie în brațe câteva sute de metri”

– M-a înduioșat ,,inventaru” lucrurilor rămase de la mama ta. Despre plapuma care singură se întinde la loc, pentru a te acoperi cu grijă, când te dezvelești în somn, ai mai scris. Să completăm ,,lista” cu încă două daruri primite – de această dată – de la tatăl tău: mașina lui de scris, de fabricație germană, care nu s-a defectat niciodată și răsadurile de căpșuni pe care le-ai plantat, iar – mai apoi – le-ai înmulțit în grădină…

– Dacă aș enumera toate lucrurile pe care le am de la ai mei și aș face și istoricul fiecăruia dintre ele, aș ajunge la un text mult prea amplu – ar putea rezulta chiar o carte, de genul „romanului” Paltonul de  vară, în care Mircea Horia Simionescu menționează obiectele pe care ar fi tentat să le ia pe lumea cealaltă… Totuși, am să mai amintesc de un mărțișor, pe care l-am găsit prins pe fața invizibilă a reverului unui sacou. Sacoul mi-a rămas mic, de când m-am îngrășat (nici nu-mi vine să cred că am fost cândva atât de subțire cum dovedește sacoul), dar l-am tot păstrat într-un dulap de haine, undeva, într-un loc obscur. Nu demult, făcând o triere a hainelor, înainte de a arunca sacoul nemaiîmbrăcat de atâta vreme, i-am verificat buzunarele și, nu știu din ce cauză, și reverele, și am descoperit un mărțișor delicat, făcut cu ani în urmă de mâna mamei. Ce stupide sunt zdrăngănelele care se vând de 1 martie pe străzile Bucureștiului! Și ce fin și de bun-gust este acest mărțișor lucrat cu acul, ce gingaș șnur are, cu ce artă de bijutier au fost confecționați cei doi cilindri miniaturali, unul alb și altul roșu, din carton învelit cu fir de mătase!

Nu sunt superstițios deloc, absolut deloc, dar simt că mărțișorul acesta îmi poartă noroc, fie și numai prin faptul că mi-o evocă pe mama, într-un moment de tandrețe al ei. Îl port permanent asupra mea, tot ascuns sub rever, îl mut de la o haină la alta, mi s-a întâmplat chiar într-o zi, când ieșeam din casă, să-mi amintesc că nu-l am la mine și să mă întorc din drum ca să-l recuperez și să mi-l prind în locul știut.

– Dar ce însușiri ai moștenit de la fiecare părinte în parte? Din ceea ce ai mărturisit ici-colo, în diverse interviuri, am dedus că îi semeni foarte mult tatălui tău.

– Semăn cu el, în primul rând, la înfățișare. Corpul îmi este construit la fel ca al lui: înalt, masiv, bine legat. Numai că el nu era deloc gras. Când se dezbrăca, la ștrand, făcea senzație, arăta ca un actor din filmele americane de acțiune. Sunt și puternic, aproape la fel de puternic cum a fost el. Ne încercam pe vremuri adeseori puterea, făceam Skandenberg, iar el mă învingea de fiecare dată, la limită. Abia după ce a trecut de șaptezeci de ani am început să-l dobor eu.

Pot să ridic un fotoliu ca pe nimic sau să împing o mașină înțepenită, chiar și un camion. Pot să duc o femeie în brațe câteva sute de metri… n-am mai încercat asta în ultima vreme, dar puteam, până nu demult.

Pe de altă parte, semăn cu el prin momentele de absență pe care le am. Asemenea lui, când cei din jur discută probleme prozaice, mă abstrag, devin surd la ceea ce se spune. Nu o fac în mod polemic, dar mă plictisesc și, automat, evadez spre ceva mai înalt, visez cu ochii deschiși.

De la mama, care a fost profesoară de lucru manual – și, mai mult decât atât, era întruchiparea însăși a ideii de îndemânare –, am dobândit, poate că mai degrabă prin educație, decât genetic, o îndemânare ieșită din comun. Știu să fac orice. Nu la fel de bine ca ea, dar aproape la fel de bine. Mâinile mele pot să îndeplinească cele mai delicate operații. Și înțeleg repede cum se fabrică sau cum se pune în funcțiune ceva. Poți să faci o experiență cu mine. Să mă întrebi, pe neașteptate, cum și cu ce se stropește vița de vie sau cum se poate desena un unghi drept fără să ai un echer sau cum se poate găsi nordul sau cum poți face publicul dintr-o sală să râdă etc. etc.

În copilărie, eram fericit când mama mă ruga să o ajut să coasă cu mașina de cusut (care nu avea pedală, ci numai un mâner). Eu învârteam mânerul, iar mama, având ambele mâini libere, punea ața în acul mașinii, potrivea țesătura sub ac și, în continuare, cu o mână o pregătea să intre la coasere, iar cu cealaltă o trăgea, fiindcă plăcuțele de metal cu zimți de sub ea nu aveau destulă putere ca să o antreneze. Important era ca eu să ghicesc când anume trebuie să mă opresc din învârtit manivela și când anume să pornesc din nou. Nu greșeam niciodată. Trăiam atunci o fericire fără margini, colaboram perfect, fără cuvinte, cu mama, eram, eu și ea, o singură ființă.

– Ai retrăit de-a lungul vieții tale asemenea momente de comunicare totală cu o altă femeie?

– Ca să fiu sincer, nu. Cele mai multe femei de azi sunt neîndemânatice, nu am cu cine să colaborez. Ele nu știu să facă aproape nimic, nu știu să gătească, nu știu să coasă, nu știu să panseze o rană și se mai și mândresc cu nepriceperea lor. Faptul acesta mă dezamăgește profund. În imaginea pe care o am eu despre femeie intră și o anumită iscusință, cum să-i spun, vrăjitorească. Mă uit la femeie ca la deținătoarea unor secrete: despre ierburi care vindecă de anumite boli, despre noduri complicate, care nu pot fi desfăcute, despre mângâieri care îi fac pe copiii agitați să se liniștească. Dar grațioasele mele contemporane sunt multilateral incompetente. O cunoscută mi-a dat telefon de curând și m-a întrebat cum se face borșul de putină. I-am explicat (una dintre formule, pentru că sunt mai multe), și, bineînțeles, am scăzut în ochii ei, pentru că știu așa ceva. Dar și ea a scăzut în ochii mei.

Cum să iubești o femeie care nu știe să facă borș?!

În schimb, se dovedesc experimentate în… alte privințe. Așa aș spune, sarcastic, dacă ar fi adevărat. Dar nici în alte privințe nu strălucesc: dau dovadă mai curând de îndrăzneală decât de pricepere.

– Speram să nu îmi vorbești despre cât de nepricepute suntem… Folosesc pluralul din onestitate, căci nici eu nu sunt peste măsură de îndemânatică. De exemplu, nu nimeresc întotdeauna urechile acului, atunci când vreau să pun ața în ac. Izbutesc să duc la capăt această operație delicată abia după mai multe încercări. Te lauzi că știi să faci orice! Tu reușești mereu să pui ața în ac din prima încercare?

– Bineînțeles. Pentru că mă folosesc de un dispozitiv inventat în acest scop. Nu de mine, ci de alții, dar dacă nu îl inventau alții, îl inventam eu. Este vorba de un fel de agrafă dintr-un fir de oțel foarte subțire. În ac bagi nu firul, care se îndoaie la orice atingere, ci agrafa, care nu se îndoaie, apoi în agrafa introduci firul și, retrăgând agrafa, tragi firul prin urechea acului.

Fragment din cartea cu același titlu, care va apărea la Editura All și va fi lansată sâmbătă, 1 iunie, ora 14 la Târgul de Carte „Bookfest”. Coperta de Bogdan Petry