Convorbiri cu Alex. Ștefănescu (III)/ de Ioana Revnic

„Cum trebuie bandajată aripa frântă a unei vrăbiuțe…”

– Nu te cred când afirmi că nu înțelegi, în general, feminitatea, că nu descifrezi sufletul feminin, așa cum l-ai descoperit, deseori, zăgăzuit în ființe precum M.C. sau G. N. Despre cea din urmă ai mai scris, într-un articol publicat, dacă bine îmi amintesc, în revista Cultura, că nu ai înțeles-o niciodată ca om. Paginile respective, sau ceea ce povestești despre mama,  sora și soția ta, sau confesiunile tale despre alte femei dovedesc tocmai contrariul.

Sunt foarte curioasă să aflu cum ți-ai reprezentat, de-a lungul vieții, feminitatea.

– Mi s-a părut întotdeauna că femeia știe ceva, că deține un secret la care noi, bărbații, nu avem acces. Zâmbetul enigmatic al Giocondei nu m-a mirat. Nici titlul romanului lui G. Călinescu, Enigma Otiliei. Eram în cunoștință de cauză dinainte, orice zâmbet de femeie îl găseam enigmatic, despre orice femeie credeam că are o enigmă. Le suspectam pe toate de aptitudini angelico-vrăjitorești. Iscusința lor mă fascina, eram tentat să o explic printr-o colaborare discretă cu diavolul. Chiar și azi, când nu mai am iluzii, încă le supraestimez pe femei. Îmi spun: Cui îi ceri ajutorul dacă te împușcă cineva și nu e nici un medic prin preajmă? Unei femei. Va fi știind ea vreo fiertură de buruieni cu care să-ți spele rana ca să te vindeci mai repede. Cui i te adresezi dacă pierzi o bătălie și vrei un sfat? Tot unei femei. Va face ea un plan ingenios ca să te redresezi sau, ca purtătoare de cuvânt a unei instanțe supreme, îți va spune pe un ton categoric: „Du-te la oștire, pentru țară mori/ Și-ți va fi mormântul coronat de flori!”

Mama mea, oricum, știa tot. Cum se repară cu acul o pânză ruptă. Cum se face un fluier dintr-o creangă de soc. Cum trebuie bandajată aripa frântă a unei vrăbiuțe ca să poată zbura din nou. Cum se îmblânzește un câine fioros. Cum se colindă în seara de Crăciun. Cum să bei apă din izvor fără să-l tulburi. Cum poți să îl salvezi pe un copil care a mâncat boabe de mătrăgună.

Ți-am mai spus cât de mult mă dezamăgesc femeile care nu știu să coasă un nasture sau să facă borș. Nu este vorba de dorința vulgară a bărbatului de-a o transforma pe femeie într-o gospodină, ci, dimpotrivă, de o idealizare a femeii. Ca dovadă, mă dezamăgesc și doamnele și domnișoarele care nu știu să aducă ploaia cu un descântec, în timp de secetă. Vreau să am o regină, ca englezii. Iar eu să fiu un simplu soldat sau un simplu poet. Ea să știe ce se întâmplă în lume, cu ce țări să se alieze și căror țări să le declare război, care e mersul stelelor pe cer, iar eu să-mi dau viața pe câmpul de luptă pentru ea sau să scriu sonete geniale, ca Shakespeare, care să-i mărească gloria (nu au grijă istoricii care o glorifică pe regina Elisabeta să ne aducă aminte că în timpul ei a creat Shakespeare?). Mi-a plăcut să constat, la Londra, că bărbații, înainte de a intra să bea o bere, se uită scrutător la palatul Buckingham ca să vadă dacă pe acoperișul lui flutură steagul care semnalează faptul că regina e… acasă. Dacă steagul se află la locul lui, se destind, înseamnă că totul e în ordine și ei își pot bea berea fără grijă.

Mai e ceva. Multă vreme am crezut că femeile sunt prezențe discrete în lume, pasive, zâmbitoare, că la balul vieții stau pe lângă pereți sperând să vină un bărbat să le invite la dans. Că sexul lor este greu accesibil, ca o scoică pe care o deschizi cu efort și cu satisfacția de-a fi reușit în cele din urmă. Cu uimire am descoperit, de-a lungul anilor, că femeile sunt, în realitate mai întreprinzătoare decât bărbații, că luptă – acesta e cuvântul – pentru viață, că sunt imprevizibile, că inspiră trăiri poetice, dar ele înseși sunt prozaice, că deraiază când nu te aștepți de pe șinele logicii și că tot ele au, când vor, o logică perfectă, greu de combătut. Și că sexul lor seamănă mai curând cu o floare carnivoră, lacomă și periculoasă.

– Întrebarea următoare se adresează criticului. Am în minte un capitol  din cartea lui Eugen Negrici – Iluziile literaturii române – în care autorul ia în discuție conceptul de „literatură feminină”, sintagmă care definește, în opinia acestuia, un fals concept. Printre altele, Eugen Negrici mai afirmă că judecățile literare ale lui G. Călinescu sau ale lui E. Lovinescu par o traducere elevată a prejudecăților exegeților despre femei.

Aș vrea să explici (și) tu noțiunea de „literatură feminină”, schițând, implicit, o anumită  tipologie a „produselor literare grațioase ale ființelor grațioase” (l-am citat pe E. Negrici).

– Am mai spus-o: nu cred că există o literatură feminină. Nu sunt de acord cu astfel de clasificări. Există doar o literatură bună și una proastă (cu nuanțările necesare, care nu-și au locul aici). Bineînțeles că în cărțile unei femei răzbate ceva din condiția ei de femeie. Dar nu îndeajuns încât să se configureze o literatură feminină. În poezia lui Nichita Stănescu putem detecta o anumită feminitate, în aceea a Ilenei Mălăncioiu – o anumită masculinitate. Este un joc intern al creației, care nu depinde de semnalmentele înscrise în pașaport. Când primesc texte ale unor necunoscuți la „poșta redacției” nu pot să ghicesc (în absența unor explicații date de autori) dacă aparțin unor femei sau bărbați, unor albi sau negri, unor heterosexuali sau homosexuali.

Scriitorii valoroși sunt ca îngerii: n-au sex.

 – De ce majoritatea scriitorilor români sunt bărbați? Mirela Stănciulescu spune într-un interviu că literatura română pare „un sport bărbătesc”…

– Este o problemă socială. Secole la rând femeile n-au avut acces la cultură (nu existau, de exemplu, femei-preoți). Nu luau parte la viața politică. În secolul nouăsprezece nu aveau voie nici măcar să voteze. Nu erau trimise, decât cu rare excepții, la școli înalte. Etc. Treptat, pe măsura emancipării lor, au apărut mai multe și mai valoroase femei-scriitoare. Deocamdată, este adevărat, nu la fel de multe și valoroase ca bărbații-scriitori.

Antipaticele feministe au dreptate: femeile au fost și sunt persecutate în continuare. Constat, în societatea de azi, o surprinzătoare lipsă de cavalerism. Ca să se afirme, femeile trebuie nu numai să scrie bine, ci și să lupte cu mefiența bărbaților.

Nu e mai puțin adevărat că unele dintre ele s-au adaptat perfect la situație și, mobilizându-și farmecul feminin, îi manevrează cu grație pe bărbații influenți, ca toreadorii pe tauri.

La război ca la război! Folosește fiecare armele pe care le are la dispoziție.

Fragment din cartea cu același titlu, care va apărea la Editura All și va fi lansată sâmbătă, 1 iunie, ora 14, la Târgul de Carte „Bookfest”. Coperta de Bogdan Petry