Convorbiri cu Dan C. Mihăilescu (I)/ de Daniel Cristea-Enache

Daniel Cristea-Enache: V-ați caracterizat foarte exact scrisul critic, care are aceeași structură oximoronică, sintetic-contradictorie ca și firea Scriitorincului, ca și felul său de a gândi.

Dar cum scrieți, „tehnic” vorbind? Care vă sunt ticurile, tabieturile? Aveți un recul în fața paginii albe? Ce simțiți la finalul unui text la care ați muncit din greu? Care este, dintre miile de pagini scrise, cea pe care o țineți minte cel mai bine – și de ce?

Dan C. Mihăilescu: Crescut mai mult printre bunici și mătuși bătrâne, vezi bine că aveam să devin iute conservator bursucos și tabietliu la modul maniacal. De la cafeaua din zori până la țigara din miez de noapte, toată ziua mi-era și-mi este punctată de repere respectate cu sfințenie, ca să nu mai spun de tipicăreala biroului (clame, boluri cu creioane de diferite mărimi, postkit-uri, markere, gume, pixurile „sacre”, flori, cutioare cu fișulițe etc.), ora de moțăială de după-amiaza, fixații vestimentare (care-o exasperează pe Tania) și tot soiul de dependențe de ritualul lecturii&scrisului: pe masă, cărțile „deștepte”, de adnotat feroce, pe fotoliu memorii, corespondență, eseuri sprințare, pe canapea gazetele, iar seara, în pat, romanele.

Am scris ușor, dintr-un jet, dintotdeauna, chiar dacă manuscrisele mele semănau, ca grafie harponată, cu pagina lui Eminescu, Rebreanu, Marin Preda. Fluxul era arhirapid, vorbele se structurau fără ezitare, numai că mania digresiunilor și-a parantezelor în paranteză dădeau paginii un aspect labirintic, de horror vacui, cu zeci de intercalări, trimiteri la semn, pe verso, cu bilețele lipite pe margine, acolade colorate ș.a.m.d. M-a hipnotizat din copilărie pagina albă, mare, tip A4. N-am suportat (în nimic) jumătățile de măsură, chiar și când, sub aceeași influență a lui Ioan Alexandru, scriam puchinos, de-abia distingeam literele când venea vorba de dactilografiere. În adolescență, mai ales când dădusem de farmecul presocraticilor, scriam o sentență de câteva cuvinte în centrul paginii albe (de genul „greu este a fi bun”, „ajunge zilei răutatea ei”, „nu m-ai fi căutat, dacă nu m-ai fi găsit deja”, „cunoaște-te pe tine însuți”, „toți oamenii sunt răi”) și-i construiam încetișor glose în forma de mandală, până înnegream complet foaia. Cred că și pasiunea dementă cu care calc rufe și spăl vase de ani și ani vine tot din plăcerea de-a netezi au ralenti suprafețe. Când navighez cu fierul pe cearceafurile uriașe mă simt ca Napoleon sau Kutuzov pe nesfărșirea câmpurilor de zăpadă. Și-mi exorcizez dracii, ca atunci când caligrafiam zeci de majuscule pe hârtii cât mai poroase, ca să văd cum se absoarbe cerneala în textura foii, repetând ca o mantra în gând diverse chestii sapiențiale.

Am fost, ce-i drept, un ocnaș al scrisului și cititului. Vorba aia: nici o zi fără una și alta. Baza era titlul. În jurul lui săpam săptămâni, zile sau ore, după care săream fără zăbală în albul manejului. M-am falsificat, însă, foarte multă vreme, adică de prin 1976 în 1991. Am scris firoscos, recherché, pe de o parte ca sa mă dau deștept, pe de alta ca să amețesc prin volute „științifice” și sertare stilistice cenzura. Primul om care m-a mustrat pentru stilul fandosit a fost Magdalena Bedrosian, care mi-a „moșit” cartea despre Eminescu din 1982 și Întrebările poeziei din 1989. Dumneaei mi-a spus că idealul e să ajung la stilul lui Noica, despodobit, fără zorzoane, obsedat de precizie, laconic, dar poematic, într-un fel, și mustos totodată. Numai decantările succesive și acumularea de înțelepciune – îmi spunea – te vor conduce la frazarea limpede, fără digresiuni, trasoare și fumigene, strălucitoare tocmai prin simplitate. Pe cât de mult mă excita transparența, pe-atât de mult mă încurcam în frazări baroce, „iorghiste”, de mă avansase „Alcibiade”-le din Săptămâna la rangul de „campionul galimatiasului din presa literară”.

După ’90, când am început să scriu în libertate și nu am mai avut nevoie de eufemisme, esopisme și scriitură palimpsest, am prins definitiv gustul directeții, al lirismului nud, al verdictelor nude și crude, rămânând doar să lupt cu epitetele în serie (invariabil trei, de nu chiar patru la un substantiv), cu alintările redundanței și, mai ales, cu agasanta mea incapacitate de a pune punct. Pur și simplu nu-mi vine să închei frazele și adaug mereu câte o volută, câte-o paranteză, obsedat de nuanțe nu o dată până la… spulberarea sensului. Când am auzit la Ion Cristoiu că stilul pur gazetăresc nu te lasă să depășești șapte cuvinte într-o propoziție, m-a luat amețeala de groază. În fine, una dintre laudele care mi s-au adus și pe care uite că-mi place să le țin minte este (nu mai știu cine-a zis-o) că „Dan C. e singurul eseist care spune în aceeași frază de trei ori aceeași idee în trei feluri, dar fără să ne obosească”. Aferim.

Din lupta mea cu sclifoseala formalizantă, ticurile stilului științific și mania referențială (nici o pagină fără note de subsol!), aliată cu vitalismul suav al fostului poet acneic, aveau să mi se nască patimile calofile. Aș fi rănit de moarte să fiu obligat să predau un text necizelat ca lama de brici, nerecitat în minte ca spectacolul mental al unei secvențe teatrale. E prea mult urât în viața, pe străzile și-n cărțile noastre, ca să nu faci din armonie însuși rostul făpturii și rostirii tale.

Dacă e să-mi țin minte la modul carnal, aproape, un manuscris, apoi acesta este Perspective eminesciene. Niciodată, dar niciodată după cei trei, patru ani în care mi-am construit debutul editorial nu mi-am mai canonit în așa hal voința (și pofta) de scris. Locuiam într-un bloc din Balta Albă, pe la Macaralei, devenisem tată de vreun an, plecam la lucru la 7 dimineața și veneam la 7 seara, spălam rufe, făceam piața, scriam câte o recenzie săptămânal, iar pe la miez de noapte, după ce-i schimbam Anei scutecele, alunecam hipnotizat în „la-nceput, pe când ființă nu era, nici neființă”, „căci unde-ajunge nu-i hotar, nici ochi spre a cunoaște”, „noaptea, flamingo cel roșu apa neagră-ncet pătrunde”, „părea că printre nouri s-a fost deschis o poartă”. Am fost literalmente fericit în acei ani ai începutului de viață matură. Scriam cu fața la perete. Un perete fisurat la cutremurul din’77. Pe crăpătură lipisem poza romantică a lui Eminescu, ruptă dintr-o ediție, și nu-mi păsa că eram ritmic scos din transă de zuruitul frigiderului din spatele meu, de tusea fioroasă, cu expectorații de fumător înrăit, a unui vecin, de lătrăturile bandei canine de la poalele blocului ș.a.m.d. Rădeam balzacian un kil de cafea și un pachet de „Carpați” fără filtru, uneori prăjeam cartofi cu ouă ochi la unu noaptea, mă culcam la 4 ca să mă trezesc la 6, în schimb plecam fredonând pe stradă, bucuros că-mi ieșise și capitolul „simbolismului cromatic”. Pe scurt, perioada „romantismului revoluționar”.

Fervorile scrisului și voluptatea lecturii nu mi-au fost egalate decât de excitația tipografiei. De mirosul cernelii din valțuri și de la calandru, de puchineala literelor de plumb din cutiuțele de la zețărie, de cum se orânduiau și cădeau în matrița paginii rândurile la linotip, de zgomotul de fiară preistorică al rotativei. Eram într-a zecea când George Șovu, directorul liceului 39, m-a înfipt în redacția revistei Pe-un picior de plai, pe care o tipăream chiar la „Casa Scânteii”, unde luam legătura, aproape conspirativ, cu un domn Burlacu și unde stăteam ore-n șir holbat la toate „etapele procesului tehnologic” în urma cărora textele mele stupiduțe ieșeau, drăgăliță Doamne, tipărite și încopciate ca la nuntă.

În fine, lupt din greu să-mi opresc șuvoiul evocativ.

Cât despre senzația cu care mă ridic de la birou după ce am terminat un text, păi să știi că-i leit cea de la câmp, sau din grădina de la țară, după ce am săpat, am sădit un pom, am cules porumbul sau dovlecii, am bătut nucii, ori am scos cartofii. Aceeași bucurie fizică, de lucru bine terminat, aceeași dulce oboseală, când îndreptarea spinării este însoțită de o ușoară ceață pe ochi și de un zîmbet cuminte, de mică, nevinovată vanitate.

Fragment din volumul de convorbiri cu Dan C. Mihăilescu, în curs de apariție la Editura Humanitas.