Convorbiri cu Dan C. Mihăilescu (II)/ de Daniel Cristea-Enache

Daniel Cristea-Enache: Spuneți că luptați din greu pentru a vă opri „șuvoiul evocativ”. V-aș propune, însă, o focalizare pe aceste activități „domestice” ale scriitorincului: spălatul vaselor și (mai ales) călcatul rufelor.

Prima este destul de răspândită, la soți. Dar cum interpretați psihanalitic a doua activitate? Interesant, scriind „când navighez cu fierul pe cearceafurile uriașe mă simt ca Napoleon sau Kutuzov pe nesfărșirea câmpurilor de zăpadă”, ați făcut o mică greșeală de culegere („nesfărșirea” în loc de „nesfârșirea”), ceea ce îmi semnalează că v-a plăcut foarte mult secvența și n-ați mai fost atent sută la sută la transcriere.

Când ați călcat prima oară rufe și cum v-a venit dispoziția pentru așa ceva? Ce înseamnă, într-o autoanaliză rece, fierul încins aplicat pe un material care trebuie călcat?

Dan C. Mihăilescu: Ca să respectăm adevărata ierarhie a faptelor, înainte de-a psihanaliza magia fierului de călcat ar trebui să mă întreb (și aici) de unde antipatia mea față de film și mare, paralel cu pasiunea pentru munte și teatru. Am dărăcit cândva, aproape un ceas, la televizor chestiunea, în emisiunea lui Alex Leo Șerban – și nu am depășit nici cu un centimetru linia de plecare.

Ce să fie? De unde să provină jalea care mă apucă iremediabil pe plajă și plictiseala de moarte, seara, pe faleză, în vreme ce ard de nerăbdare să-mi aburc rucsacul în spinare și aș urca din zori în noapte până dincolo de Dumnezeu? Și, tot așa: cum s-ar putea lega asta de frenezia cu care absorb fiecare părticică din trupul actorilor pe scenă, mi se odihnesc privirile pe bobițele de sudoare de pe chipurile lor, pentru ca ecranul să mă lase total rece? Pe cât mă îmbată mișcarea vie, care se compune sub privirile mele, pe cât mă atrag scena, mirajul luminilor etc., pe atât de agasant și rece mi se pare ecranul, ca un cavou strălucitor, dar amenințător, o transparență falsă, suficientă sieși, trufașă, care mă respinge. (La mine trec ani în care nu intru nici măcar o dată la cinematograf, în timp ce la teatru am fost și de 30 de ori în 52 de săptămâni).

Câte nu mi-am spus! Ba că fizicul ingrat mi-o fi creat conștiința inadecvării anatomo-estetice odată cu ostilitatea față de expunerea comunitară a propriei nudități. Te simți la adăpost, bine ocrotit, înarmat, sigur pe tine odată înfășurat în hanorac, în timp ce-n slip parcă dispari, nu-ți mai aparții, te vinzi, te pierzi, te topești. Ba că, agorafob sau, oricum, deloc dotat cu spirit gregar, individualismul meu se simte infinit mai familiar în, cu și prin singurătățile montane, decât în forfota de bolgie dantescă a plajelor. Sau că senzația de frățietate și bucuria comuniunii se resimt numai pe drumuri de munte, în acea cavalerească solidaritate, în subtila complicitate dintre drumeții care se intersectează și își dau firesc binețe și sfaturi, pe când topirea oricărei identități în masa carnalității etalate ca la abator pe țărmul mării nu poate induce decât nimicnicie. Nici măcar solitara contemplare a mării în amurg, coregrafia pescărușilor, sumbra măreție a valurilor sau jocurile înspăimântătoare ale norilor în furtună nu-mi oferă mai nimic din plăcerea impetuoasă cu care ajungi să respiri pe vârf de munte, cu care transpiri cățărându-te pe steiuri, ori din farmecul cinei frugale din fața cortului, la foc, fie și pe ploaie, printre cețuri și vântoase.

Dincoace, între teatru și film, ce să fie? O fi un semn de vanitate a spectatorului care se simte inclus în rama teatrală și exclus de pânza ecranului? Să fie conflictul eleatismului (nemișcarea) cu dinamica heracliteică, astfel încât conștiența faptului că imaginea de pe ecran e dată o dată pentru totdeauna, în timp ce teatralitatea, jocul viu al actorilor, schimbându-se perpetuu, îți dă nu doar iluzia viului, ca-n film, ci însăși imaginea nemijlocită – ba, mai mult: senzația vieții?

Uite, asta dilemă.

De fapt, scriind acum „senzația”, îmi dau seama că – de la analizarea senzitivității eminesciene până la recentele expuneri în fața liceenilor ale poemului lui Nicodim Aghioritul „Despre apărarea simțurilor” – eu am fost un împătimit al senzorium-ului. Poate unde-s mai mult instinctual decât reflexiv, mai degrabă umoral decât calculat, mai mult liric temperamental, decât lucid volitiv. Aseptic, desăvârșit și imuabil, filmul nu… miroase a nimic, nu se schimbă, nu transpiră, nu ezită, nu se bâlbâie, nu mai poate șoca prin schimbare. Asta, pe când scena îmi ține senzorii permanent la pândă. În fiecare clipă se poate petrece pe scenă o chestie nescontată. Pe scurt, acolo e viața, ecranul e mort.

Buuuun.

Deci vorbeai despre „fierul încins aplicat pe un material care trebuie călcat”?!? Hai că la asta chiar nu m-am gândit niciodată. Până acum îmi taxam drept orgoliu (ba chiar drept autoritarism, impuls dictatorial, nesațiu cuceritor) satisfacția cu care alunec pe întinderile proaspăt spălate și uscate, așa cum limpezitul vesélei era clar un simptom de autoeliberare, vecin cu plăcerea golirii mesei de lucru, a ordonării cărților în rafturi (deopotrivă după tematică, dar și după mărime și culoare), a dilitării e-mailurilor aglomerate, a grădinăritului la țară ș.a. Ceva în egală măsură igienic și soldatesc. Dar, atenție, încă ceva: toate astea în timp ce, totuși, nu sufăr parcurile franțuzești și mă dau în vânt după devălmășia celor englezești. În natură, simetriile mă enervează.

Însă imaginea subtil (ori violent sugerată, depinde cum vezi lucrurile), sexuală a fierului încins aplicat pe trupul rufei în șifonată (să zic excitată?) așteptare, apoi așa ceva mă face brusc visător, după ce-mi provoacă fiorii de rigoare. Altminteri, însă, ca să scap, totuși, din capcană, aș susține încă o dată, în imaginea cu pricina, ideea mixajului de contrarii, despre care am mai vorbit aici. Prefer, adică, să citesc în presiunea fierului pe cutele speriate pura plăcere a netezirii asperităților.

În fine, o mai fi oare cazul să mă întreb de nu îmi place deloc să gătesc, tocmai într-un prezent mediatic tot mai asediat de chef-i magistrali și pe când tot mai mulți soți își gonesc soțiile din bucătărie spre a-și demonstra, ei, talentele culinare? Mai bine trecem la alt subiect.

Fragment din volumul de convorbiri cu Dan C. Mihăilescu, în curs de apariție la Editura Humanitas.