Copilul din lighean

@ Doua femei isi revendica un copil, fiecare afirmand ca e mama lui cea adevarata. Pus in fata acestei dileme, regele Solomon cere sa i se aduca o sabie si hotaraste sa taie copilul in doua, pentru a da fiecarei femei cate o jumatate din el. Cutremurata, adevarata mama a copilului renunta si cedeaza in favoarea celeilalte, implorand: “Rogu-ma, domnul meu, dati-i ei acest prunc viu si nu-l omorati!”. Cunoastem deznodamantul parabolei din remarcabilul pasaj alocat ei in referatul biblic (III Regi 3, 16-28). Parcurgand acest episod, gandul imi zboara la comunitatile romanesti din tarile limitrofe Romaniei. Acestea continua sa impartaseasca destinul copilului cu doua mame din parabola biblica. Doua mame care nu mai pot recurge la judecata unui rege intelept cum a fost Solomon si carora nu le mai ramane decat sa spere in dreptatea pe care le-o va face – daca le-o va face vreodata – “tribunalul timpului”. Una dintre mame este patria lor de resedinta. Cealalta este chiar patria-mama sau, cu un termen juridic, frecvent uzitat in documentele Comisiei de la Venetia: “statul inrudit”, in cazul de fata Romania. Ei bine, aceasta a doua mama, cea naturala, se comporta si teama mi-e ca se va comporta inca multa vreme de acum incolo fata de “copilul” ei intocmai mamei firesti a celui din parabola veterotestamentara si, in loc sa-l vada taiat in doua, il va ceda intreg celeilalte.

@ IPS Iosif, intai statator al Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale, cu sediul in Limours (Franta), ne semnala cu vreme in urma un fapt de o gravitate exceptionala: “resfintirea” bisericii de lemn de la Chêne-Bourg (Geneva), de catre mitropolitul grec-ortodox din Elvetia, IPS Ieremia, fara acordul Bisericii Ortodoxe Romane. Istoria acestui sfant lacas e intortocheata: initiativa construirii lui apartine Comunitatii Romanilor din Elvetia (CRE) si el constituie primul asezamant bisericesc ridicat in Europa Occidentala de catre refugiatii romani din perioada comunista. Asa se face ca, prin votul Adunarii Generale a CRE din 17 mai 1992, a luat fiinta parohia Sfantul Ioan Botezatorul din Geneva, in relatie canonica fireasca cu Biserica Ortodoxa Mama si cu un statut de autonomie interna. “O neintelegere iscata intre comitetul asociatiei CRE si donatorii-enoriasi ai bisericii a fost speculata de cei care asteptau probabil sa preia in exclusivitate biserica gata facuta”, ne scrie, mahnit, Mitropolitul Iosif. De atunci, parohia, pentru a evita un scandal daunator Romaniei si Ortodoxiei in Elvetia, s-a retras la asezamantul catolic-crestin din Grand-Lancy. Dar “prima si cea mai mare greseala in acest caz, subliniaza inaltul ierarh, s-a facut in martie 1997, atunci cand comitetul asociatiei CRE si-a depasit competenta prin sustragerea unei biserici parohiale din autoritatea Bisericii Ortodoxe Romane” si incalcand astfel Documentul consacrat prin piatra fundamentala a bisericii. Sintetizand, e cazul sa precizam doua chestiuni: daca dreptul de folosinta a lacasului de catre una sau cealalta dintre parti (sau prin rotatie, cum se facea la inceput) urmeaza a fi decis in instanta si/sau pe calea dialogului interconfesional, gestul preotului Damian Ionescu, care, sustinut de comitetul asociatiei CRE, instraineaza biserica romaneasca, prin sfintirea ei de catre un episcop neroman, in 22 ianuarie 2002 (fara sa fi obtinut binecuvantarea canonica necesara sa paraseasca Biserica Ortodoxa Romana, care l-a hirotonit) ramane unul profund imoral. Am considerat ca e de datoria noastra sa subscriem la semnalul de alarma tras de IPS Iosif si sa-l prezentam ca atare opiniei publice.

@ In urma cu 20-30 de ani, Nicolae Manolescu publica in revista “Transilvania” de la Sibiu un eseu antologic, din care cenzura locala a avut obraznicia sa extirpe un fragment consistent. Autorul a reactionat imediat considerand interventia cenzurii total neavenita si lipsita de orice suport rational. Drept dovada, a incredintat pasajul cu pricina revistei “Romania literara” care l-a publicat neintarziat, fara sa schimbe o virgula. Cum se vede, pana si infailibila cenzura a regimului Ceausescu prezenta serioase disfunctii cata vreme ceea ce putea fi publicat in centru nu putea fi publicat in provincii si viceversa. Mi-aduc aminte ca in eseul respectiv Nicolae Manolescu compara la un moment dat crucea de lemn a veacurilor de demult cu pusca din secolele ulterioare. Avea dreptate intr-un anume sens intrucat crucea a slujit veacuri la rand ca instrument de (tortura si) executie pentru cei condamnati la moarte, cum de altfel, mutatis mutandis, si armele de foc mai tarziu in istoria umanitatii. Nu e mai putin adevarat ca simbolistica, mai ales cea crestina, a crucii e mult mai bogata, mai subtila si mai generoasa decat a unei arme de foc oarecare, lucru de care autorul era constient fara doar si poate, chiar daca nu si-a propus sa-l releve in mod expres in eseul de care vorbim. In sfarsit, daca paralela dintre cruce si pusca luate ca instrumente punitive e pana la un punct perfect legitima, o diferenta se impune de la sine si este exorbitanta: crucea poate cauza moartea, dar, cum stim, si invierea oamenilor, ceea ce pusca n-a putut si nu va putea niciodata sa faca.