Copilul din rechin

Un vechi cliseu al propagandei stangiste, anticapitaliste, este imaginea patronului de ziar ca “rechin de presa”.

Obez, sarcastic, tragand nesatios din trabuc si zuruind sacoteii cu dolari, el este insasi esenta cinismului, a exploatarii bietelor mase credule, a cameleonismului hulpav, demonic inghititor de suflete, averi s.a.m.d. Ceva, ceva tot ne-a ramas in cap si noua din cliseul acesta, dupa, totusi, zece ani de presa libera.

O presa, ce-i drept, populata si condusa de aceleasi forte si lobby-uri din ceausism, dar “targhetata”, orice s-ar zice, nu pe imnificarea partidului unic, ci pe tintele in miscare care suntem.

Cornel Nistorescu* este unul dintre primii, cred, patru, cinci magnati ai presei romanesti de azi, ceea ce nu prea i-a schimbat alura de student bataios, haios dar si hachitos, dur la o adica, dar nici sufletul de copil ardelean, muncit zi lumina la camp, elev la profesionala, ucenic in fabrica, apoi student la filologia clujeana, dupa cum nu i-a schimbat suculenta si precizia scriiturii marele talent de reporter si avid observator de destine si mentalitati.

Flegmatic si atos, urmaritor tenace de proiecte si rezolvari, Cornel Nistorescu (n. 1948, in satul Turmas, judetul Hunedoara) a avut sansa sa se formeze in anii dezghetului ceausist, in Clujul “Echinoxului”, si sa debuteze in presa studenteasca de la inceputul anilor ’70, dupa care a prins anii buni, de inceput, ai “Flacarii” lui Adrian Paunescu, fiind – alaturi de Sanziana Pop si Adrian Dohotaru – cea mai convingatoare dovada ca “bruneafoxismul”, reportajul literar, “care sare in spinarea realului precum o pantera” si reface o lume din cruzimea unui detaliu, ramane una dintre esentele ziaristicii de calibru greu, in ciuda subiectivitatii accentuate, a pitorescului si a spectacolului stilistic exersat, zice-se, in dauna expresivitatii faptului nud.

Daca “scoala” lui Geo Bogza se vadea chiar cu ostentatie in volumul sau de debut (“Intamplari in linistea unei fotografii”, 1978), textele din “Paradisul provizoriu” (1982) si mai ales “Proprietarul de iluzii” (1988) trageau realitatea sociala inspre parabola politica si metafora existentiala, unde singuratatea bolnavilor, batranetea, navetismul, degradarea randuielii rurale, coloniile de muncitori, cosmarul vietii la bloc s.a.m.d. compuneau ca intr-un puzzle generala deturnare de destin a Romaniei.

Ca literatii au dreptul sa cultive, macar din cand in cand, nostalgia acelui Nistorescu, “vandut” acum editorialului politic, e dreptul lor. Dar nu e mai putin adevarat ca, deocamdata, subversivul literar nu mai este nicidecum de ajuns, nu mai este nicidecum unica arma a scriitorului si ca retorica surclaseaza stilistica.

Pe de alta parte, multe dintre editorialele lui Cornel Nistorescu cuprind realitati etno- si socio-psihologice, astfel incat vechea vibratie a reporterului se aude adeseori mult mai tare decat zanganitul de arme al politicului strict.

Foarte buna ideea colectiei “Charisma” de la Editura Dacia, de dialoguri ale Ceciliei Caragea cu personalitati (Cornel Nistorescu ii urmeaza lui D. Prunariu si Zoe Petre).

Izbucnesc in pagina de confesiuni accente de atasant patetism si mandrie ardeleneasca, marturisiri esentiale (“Livrescul ma plictiseste de moarte. Mie imi place vitalitatea din romanele scriitorilor americani si sud-americani, vitalitatea din literatura rusilor”), evocari senzoriale de mare frumusete (p. 13, cu zgomotul fin al “apei cand e bauta de pamant”, la fantana din spatele casei), profesori mentori precum Ovidiu Barlea si Nicolae Bot, ruperea de Transilvania, resimtita ca o cadere din rai (“Pentru mine, venirea in Bucuresti a fost un dezastru”), “voluptatea de a fi in preajma oamenilor simpli”, scene de un amar simbolism pentru alienantul nostru amestec de duplicitate si suspiciune, anii de “carteala metaforica”, perioada “Flacara” (cu un substantial si foarte exact portret al lui Adrian Paunescu, pp. 49-55), boom-ul “Evenimentul zilei”, cu sinceritati exemplare (v. tot ce se leaga de “cele trei mari adaptari” ale sale: una de la tara la oras, a doua de la socialism la democratie si a treia de la romanism la spirit european”), cu definiri exacte ale presei noastre actuale si in special ale politicianismului romanesc.

Una peste alta, marturisirile de aici echivaleaza cu o lectie dintr-un manual pentru tinerii jurnalisti. Cat despre “new journalism”-ul practicat candva de Cornel Nistorescu, specia isi asteapta cu nerabdare combatantii.

Acest material apare in Ziarul de Duminica, Suplimentul cultural al Ziarului Financiar