Copilul invizibil (I)/ de Gáspár György

Gáspár György este psiholog clinician și psihoterapeut relațional, având specializare în hipnoza clinică, psihoterapia de familie și psihoterapia integrativă. Profesează în domeniul sănătății relaționale de peste zece ani. Este membru fondator și președinte al Asociației Multiculturale de Psihologie și Psihoterapie, unde coordonează programul de formare în psihoterapia familiei și e responsabil pentru dezvoltarea strategiei de colaborare europeano-americană în domeniul psihologiei și al psihoterapiei relaționale. Deține un cabinet privat în București, unde acordă servicii de consiliere și psihoterapie pentru copii, adolescenți și adulți, cupluri și familii.

„Copilul invizibil îi invită pe părinți să descopere metodele esențiale prin care își pot ajuta copiii să crească frumos –  punând accent pe  înțelegerea de sine a părinților. Unul dintre cei mai relevanți predictori ai dezvoltării unui copil provine din maniera în care părintele său caută, având mintea deschisă, conexiunea emoțională cu propriul său copil interior. Această carte se bazează pe știință și e plină de sfaturi practice, menite să-i ajute atât pe copii, cât și pe părinți, să evolueze.” –  Dr. Daniel I. Siegel, profesor de psihiatrie la Școala de Medicină UCLA, cercetător în domeniul interacțiunilor familiale și al atașamentului.

Importanța prețuirii de sine

Ca psihoterapeut relațional care lucrează zi de zi cu părinți și familii, am ajuns să cred cu tărie în faptul că nu-i putem iubi pe cei din jur –  copii sau parteneri de viață –  dacă nu avem o prețuire autentică de sine. Deoarece, ignorându-ne propriile nevoi, suntem predispuși să le uităm și pe cele ale copiilor, intrând într-o cursă obsesivă pentru un rezultat anume, care în realitate niciodată nu este sub controlul nostru. Ceea ce avem sub control este acceptarea faptului că nimeni nu a avut o copilărie perfectă, iar modul în care reușim să procesăm și să înțelegem ce s-a petrecut cu noi în trecut este mai important decât ceea ce ni s-a întâmplat în fapt. Acest proces de autocunoaștere și acceptare de sine este parte esențială în maturizarea noastră psihologică și spirituală, iar în absența acesteia viața de familie se poate transforma într‑un calvar emoțional și un dezastru relațional.

În urmă cu mai mulți ani, în timp ce mă familiarizam cu scrierile și descoperirile cercetătoarei și povestitoarei Brené Brown, unul dintre citatele acesteia mi-a frapat, frustrat și enervat mintea: „Deși este important să ne cunoaștem și să ne înțelegem pe noi înșine, există un aspect infinit mai important pentru a avea o viață împlinită: să ne iubim pe noi înșine.”

Pe atunci, încă mai credeam că iubirea și prețuirea de sine sunt semne de aroganță, trufie și narcisism. Motiv pentru care am aruncat cartea din mână și mi-am zis în gând: O altă tâmpenie, repetată de-o minte prăfuită și plictisită. Astăzi, după un deceniu de muncă terapeutică, sunt convins că, fără respect de sine, orice încercare de a-i forța pe ceilalți să ne respecte este zadarnică și inutilă. De ce și‑ar respecta un copil părintele, dacă părintele nu se respectă pe sine? Cu ce drept să-i pretind copilului ceva ce eu însumi nu-mi ofer? Mai ales în condițiile în care parentajul semnifică ceea ce-i oferă adultul copilului, și nu ceea ce primește adultul.

Fie că ne place, fie că nu, noi le suntem datori copiilor noștri, și nu invers. Iar orice manifestare autentică sau atitudine empatică a acestora față de noi este un dar sau, dacă vreți, o dovadă a faptului că ne-am făcut suficient de bine treaba. Prin urmare, dacă vrem să ne iubim cu adevărat copiii, avem nevoie să ne iubim pe noi înșine, iar aceasta este una dintre primele și cele mai dificile lecții ale românilor. Să îndrăznim să ne uităm la copilul interior, așa cum părinții noștri nu au știut sau nu au putut să o facă –  într-o manieră ghidată de curiozitate, compasiune și acceptare umană necondiționată. Iar dacă credeți că acesta este cel mai stupid și banal mesaj din lume, așa cum consideră majoritatea adulților inconștienți și cum am crezut și eu mulți ani de zile, este esențial să știți că iubirea autentică și prețuirea de sine sunt dovezi supreme de curaj, într‑o lume în care nu știm prea bine să facem diferența între auto‑suficiență și auto-compasiune. În condițiile în care, ca adulți, încă din copilărie, suntem însetați după apreciere, validare și mai ales atenție… multă, multă, multă atenție. Suntem o cohortă de adulți cu o teamă uriașă de compasiune și prețuire de sine, iar acest fenomen s‑a produs deoarece mintea noastră consideră că, dacă aceste bunătăți psihologice nu au venit ușor în copilărie, înseamnă că nu le merităm, că nu suntem demni de ele. Însă știința sufletului și tot mai răsunătoarele studii de specialitate ne confirmă că noi toți merităm să iubim și să fim iubiți, iar dacă nu am învățat asta în copilărie, acum a venit momentul potrivit. Astfel, a relaționa înseamnă a iubi (cu inima, cu mintea și cu fapta) și a da dovadă zi de zi de respect și prețuire de sine.

Deseori, mă întreabă părinții sau viitorii părinți cum este atunci când dăm dovadă de prețuire de sine. Iar răspunsul vine tot din munca de cercetare realizată de dr. Brené Brown, autoare și profesoară la Colegiul pentru Studii Sociale din cadrul Universității din Houston, SUA: „Practica iubirii de sine înseamnă să învățăm să avem încredere în noi înșine, să ne tratăm cu respect și să fim buni și afectuoși cu noi înșine.”

Această bunătate poate fi reprezentată de:

– Acceptarea tuturor emoțiilor pe care le trăim și validarea acestora ca făcând parte din condiția noastră umană: Da, îmi este frică și sunt îngrijorat pentru viitorul copilului meu, dar asta este o trăire umană și stările mele din prezent nu sunt un predictor real al viitorului.

– Utilizarea unui limbaj interior blând, definit de respect și umanitate: Recunosc că felul în care m-am comportat față de copilul meu nu este o dovadă de mândrie și nici pe departe nu este ceea ce vreau ca acesta să trăiască în relația cu mine. Însă știu că îi pot cere iertare și pot repara ruptura dintre noi.

– Descoperirea sau formularea unei mantre personale, care să răsune în mintea noastră în momentele de haos emoțional: Mă iubesc și mă accept așa cum sunt sau Nu sunt perfect și nici nu este nevoie să fiu.

Învățăturile din psihologia budistă, care se află la baza parentajului prezent, ne indică drept cel mai potrivit moment pentru a ne reapropia de umanul din noi, exersând astfel prețuirea și respectul de sine, prezentul –  chiar acum. Așadar nu mai amânați, deoarece timpul nu trece mereu în favoarea noastră, și alegeți în mod conștient ca începând de azi să vă exprimați în mod sistematic iubirea. Puteți face acest lucru începându-vă fiecare dimineață cu un dialog interior, cald și plin de empatie, exact așa cum i-ați vorbi celei mai dragi persoane din lume, sau acordându‑vă zi de zi permisiunea de a trăi și simți toată gama de emoții care ajung să vă însoțească în călătoria zilei. Dacă încercați pentru prima dată acest exercițiu de permisiune emoțională, este bine să vă notați pe un post‑it un enunț-cheie, care să vă reamintească în mod constant de noul angajament: Îmi ofer libertatea de a trăi și experimenta orice emoție umană; mai mult decât atât, am să-i fac loc în lumea mea interioară.

Din volumul în curs de apariție la Editura Curtea veche