Copilul invizibil (II)/ de Gáspár György

Emoțiile sunt darurile vieții

A face loc emoțiilor în spațiul nostru interior înseamnă a ne permite să trăim, a ne folosi cu adevărat inteligența emoțională și a ne liniști în situațiile de criză. Este surprinzător cât de important și sănătos este procesul de auto‑validare emoțională, iar efectul acestuia îl putem testa imediat cu ajutorul unui exercițiu împrumutat din mindsight – abordarea psihoterapeutică dezvoltată și promovată de Daniel Siegel, psihiatrul și psihoterapeutul american care în 2014 a vizitat pentru prima dată România la invitația Asociației Multiculturale de Psihologie și Psihoterapie și a Otiliei Mantelers.

Atunci când fac acest exercițiu în cadrul atelierelor sau grupurilor de dezvoltare personală, la repetarea cuvântului „nu” pe fețele participanților apare încruntarea, durerea sau revolta. În timp ce validarea emoțională exprimată prin cuvântul „da” aduce acceptarea, eliberarea sau împăcarea, sentimente care de cele mai multe ori sunt însoțite de lacrimi și multă seninătate. Exact acest proces îl trăim atunci când, în urma evenimentelor petrecute peste zi, în mod conștient sau automat, acceptăm sau respingem emoțiile pe care creierul nostru le produce. Emoțiile sunt daruri esențiale din partea vieții, iar forța lor este uriașă, în ciuda faptului că sunt invizibile. Atunci când apar, mereu aduc cu ele câte un mesaj, care așteaptă să ajungă cu nerăbdare la destinatar, adică la partea noastră conștientă. De aceea, cea mai eficientă modalitate de gestionare emoțională pe care eu o practic și pe care am aflat‑o parcurgând cu mare atenție literatura de specialitate este aceea în care ne permitem să trăim emoțiile, alegem să ne exprimăm curiozitatea față de acestea atunci când apar și ne oferim libertatea de a le înțelege mesajul pornind de fiecare dată de la povestea noastră personală. Aceste exerciții de apropiere și împrietenire cu propriile emoții sunt dovezi reale ale prețuirii de sine și practicarea lor repetată este sănătate curată pentru sufletul nostru și un beneficiu în relațiile cu cei dragi.

Atunci când luptăm cu emoțiile noastre prin respingere, negare sau reprimare, nu facem altceva decât să ne săpăm propria groapă psihologică și să ne exilăm de bună voie din momentul prezent. Deoarece emoțiile dificile sau inflamate devin distructive și ajung să ne corodeze mintea, corpul, spiritul și relațiile. O emoție odată activată nu se liniștește dacă nu-i acordăm atenția cuvenită, ci din contră. Dacă o ignorăm, aceasta își cheamă ajutoare și astfel, spre exemplu, frica se transformă în nervozitate, adică un mixt de frică și furie, sau în iritare, un cocktail psihologic de frică, furie și rușine. Însă emoțiile se îmblânzesc natural atunci când le permitem să existe, atunci când le conștientizăm și uneori chiar ne permitem să dialogăm cu ele. Eu adesea aleg să le abordez în felul următor: „Aaa… dna Frică (sau dl Furie) ai apărut din nou, îți mulțumesc că ești aici și mă însoțești ca de obicei, știu că tu acum ai vrea să fug sau să lupt, dar mă văd nevoit să răspund așa cum consider că este cel mai sănătos pentru mine și relația mea.” Pentru a ne folosi inteligența emoțională în acest fel, este important să cunoaștem mai multe lucruri despre natura emoțiilor umane.

Cercetătorii pasionați și interesați de misterele creierului uman, așa cum este și profesorul de neurologie Antonio Damasio de la Universitatea din California de Sud, SUA, au ajuns la concluzia că ființa umană se naște cu un set de emoții primare sau de bază: frica, furia, tristețea, dezgustul, bucuria – exact ca personajele principale din animația de mare succes Întors pe dos (cu titlul în engleză Inside Out). La acestea, Damasio mai adaugă și surprinderea sau uimirea. În timp ce în rândul emoțiilor secundare sau sociale se află rușinea, vinovăția, simpatia, stânjeneala, mândria, gelozia, recunoștința, admirația, disprețul etc. Astfel, am putea formula scenariul pentru un nou mesaj televizat de interes public, care să sune în felul următor: „Pentru o viață sănătoasă, identificați, etichetați și acceptați, zi de zi, cel puțin zece dintre emoțiile pe care le trăiți.” Vă puteți imagina o asemenea rutină sănătoasă de igienizare a creierului și de curățare a acestuia de reziduurile psihologice de peste zi? Eu, da! Iar ceea ce am mai putea adăuga pentru un adevărat festin emoțional este verbalizarea acestor emoții către o persoană de încredere, cu picioarele bine ancorate în realitate și capabilă să ne asculte și să ne accepte fără nicio dorință ascunsă de a epata sau de a emite o judecată de valoare.

Plusul pe care-l poate aduce un exercițiu de exprimare deschisă, dincolo de efectul natural al îmblânzirii emoționale, este o intensificare a conexiunii dintre emițător și receptor. O astfel de conectare interumană, bazată pe empatie și siguranță emoțională, poate deveni unul dintre cele mai puternice mijloace de consolidare a unei relații de suflet. Exprimarea emoțională duce la apropiere, dezvoltare și vindecare, chiar dacă implică o poziție de vulnerabilitate și necesită o doză de curaj – dar să nu uităm că victoria este mereu de partea celor curajoși. Iar beneficiile nu sunt doar personale. Deoarece, auto‑validarea emoțională este piatra de temelie către validarea emoțională exprimată față de ceilalți. Este același traseu psihologic pe care Dalai Lama îl folosește pentru a descrie importanța auto‑compasiunii: „Nu putem vorbi despre compasiune în lipsa auto-compasiunii.”

Iar noi (eu și TU, cel care citești aceste rânduri) merităm să ne oferim acceptarea și iubirea de sine fără nicio condiție prealabilă, fiindcă este un drept prin naștere al fiecărei ființe umane. Nu avem nevoie de permisiunea nimănui pentru a trăi în armonie cu noi înșine. Iar dacă această nevoie ne este satisfăcută, putem înfrunta provocările vieții mult mai bine; în caz contrar, adesea ne vom prăbuși sub povara acestora, riscând să-i tragem în jos și pe cei dragi nouă.

Pentru a vă liniști și asigura că nu sunteți singurii adulți din lume care întâmpină uneori dificultăți în ceea ce privește iubirea de sine și prețuirea emoțiilor, am să vă vorbesc despre cele cinci stadii de acceptare a emoțiilor propuse de doctorul în psihologie Christopher Germer, de la Facultatea de Medicină a Universității Harvard, SUA. Renumitul psiholog și psihoterapeut descrie într‑una dintre cărțile sale, scrise pe tema auto‑compasiunii, un proces de deschidere sufletească față de disconfortul emoțional, compus din mai mulți pași.

Datorită reacțiilor subcorticale de genul „luptă‑fugă‑îngheț”, care se activează automat în situații de pericol, prima reacție (instinctivă) la emoțiile inconfortabile este aversiunea – care se poate manifesta prin reacții de evitare comportamentală sau mentală (de exemplu, îngrijorările și ruminațiile) ori prin rezistență. Cei mai mulți dintre noi, pe durata unei vieți inconștiente, rămânem blocați în această etapă. Dar important de știut este că procesul poate continua spre a doua etapă, pe care noi, psihologii, o numim activarea curiozității – care implică o acțiune contraintuitivă, și anume: în loc să evităm emoția, să ne orientăm spre aceasta cu interes și deschidere. Să ne lăsăm ghidați de o serie de întrebări specifice detectivilor din seriale precum „Columbo” sau „Miss Marple”: Ce este această emoție? Ce are să-mi comunice? Ce înseamnă pentru mine o asemenea emoție? După care, acompaniați de o profundă respirație abdominală, să ne îndreptăm spre etapa de toleranță – atunci când încă nu suntem convinși de importanța emoțiilor, fie ele pozitive, fie negative, dar le „tolerăm” sau îndurăm. Urmând ca, pe măsură ce opoziția noastre se erodează și vechile mecanisme de apărare se slăbesc, să ajungem la a patra etapă, cunoscută drept îngăduința – aceea care permite ca emoțiile dificile să vină și să plece, exact așa cum călătoresc norii pe cer. Pentru ca, într-un final, să ajungem la împrietenirea cu emoțiile – sau etapa în care vedem beneficiile și darurile pe care le aduce cu sine fiecare emoție considerată negativă.

Acest nou tip de relaționare cu propriile noastre emoții și sentimente pare să fie mecanismul vindecător din spatele unei psihoterapii de succes, în care terapeutul nu îndreaptă clientul spre confruntarea directă cu stările sale, ci îl susține în dezvoltarea unei noi relații, de prietenie cu acestea. Deoarece abordarea dificultăților vieții, inclusiv a provocărilor din relația părinte-copil, cu o inimă deschisă și o minte limpede – mai exact, cu empatie și luciditate – este procesul prin care putem atinge starea de alinare emoțională.

De când am descoperit această cale de împrietenire cu emoțiile, încerc să o parcurg cu intenție atunci când observ că mă raportez la emoție ca la un oaspete nepoftit, deși în mod conștient știu că am nevoie să-mi extind perspectiva asupra situației. Și vă invit să cunoașteți idila romantică a relației mele cu frica.

Este una dintre emoțiile care m-a însoțit de când m‑am născut – ulterior am descoperit că la aceeași părere au ajuns și oamenii de știință: cu frica ne naștem – și mereu îmi dădea doar bătăi de cap. În copilărie, apărea atunci când urma să dorm singur, când mergeam la grădiniță sau când trebuia să plec într-un loc străin, să fac un lucru nou ori să vorbesc în public. Era prezentă în interiorul meu și, ca lava unui vulcan, simțeam că-mi invadează tot universul, iar eu mă rigidizam automat, devenind o „stană de piatră” (expresie utilizată de bunica atunci când, efectiv, înghețam de teamă). Anii au trecut și numele meu Fricosul era. Pe măsură ce creșteam, încercam să ascund cât mai mult frica, de rușine să nu o vadă cei din jur – colegii, prietenii, profesorii, rudele, cunoscuții. Dar în mod cert aceasta mereu ieșea la suprafață, iar eu eram abordat cu „minunatele” replici de genul: „De ce îți este frică? Pari speriat! Nu trebuie să-ți fie frică.” Iar în acele momente tot ceea ce simțeam era o distanță crescătoare între mine și restul lumii. Aveam impresia că sunt E.T. – extraterestrul, personajul ciudat și diferit de toți ceilalți. Încetul cu încetul, până în adolescență am ajuns să urăsc frica și, totodată, o parte din mine – acea parte care era dezgustător de sensibilă, adică o pacoste pentru mine. Iar ca manifestare a aversiunii, am ajuns să evit tot mai mult contactele sociale. Dacă pe stradă zăream o persoană cunoscută, traversam cu viteza lumii luând-o în altă direcție, pentru a mă asigura că nu trebuie să interacționez cu persoana respectivă. În pauzele de la școală, rămâneam țintuit în bancă și, dacă în timpul orei nu știam răspunsul la o întrebare, citeai pe fața mea o expresie tâmpă, un rânjet larg și extrem de jenat, ceea ce-mi creștea și mai mult teama de penibil. Atât de mult, încât nici în prezent nu‑mi este confortabil să mă uit la show-uri de genul „Românii au talent”, deoarece cu fiecare moment de expunere, inconștientă, a unor participanți ajung să trăiesc (și) eu jena și umilința.

Ajuns la facultate, am învățat despre tulburarea numită anxietate – o „boală” mintală în care emoția principală este frica. Posesorul tulburării ajunge să facă orice de dragul de a o evita, convins că nu va supraviețui în urma confruntării cu aceasta. Sincer, o asemenea descoperire m‑a ajutat și nu m-a ajutat… Găsisem o explicație, dar îmi crescuse și panica la ideea că sunt bolnav mintal. Totuși, curios din fire sau mai degrabă dornic să aflu mai multe despre această anxietate pentru a ști cum să o maschez mai bine, am început să mănânc ca untul pe pâine materialele legate de acest subiect – care erau scrise ca și când ar fi fost vorba despre mine. Și toate, fără nicio excepție, recomandau ca tehnică de vindecare expunerea sau confruntarea cu factorul fobogen (acel ceva care‑ți activează frica). Astfel, ca atunci când medicul îți spune că nu ai de ce să-ți faci griji, m-am expus și frica a crescut și mai mult în intensitate. Atât de tare, încât la prima expunere serioasă în fața unui public de vază, după primele trei vorbe sângele a început să-mi țâșnească pe nas și urechile să‑mi țiuie ca locomotiva unui marfar aflat în trecere prin satul de vacanță. După ce s-a încheiat prezentarea, mi-am jurat să nu mai fac niciodată o astfel de imprudență. Cine naiba m‑a pus să urmez prostiile din cărți? Ce-a fost în capul meu? Cum să fii atât de naiv, încât să crezi că va funcționa și în cazul tău? erau gândurile cu care-mi biciuiam sufletul, încercând să mă ascund cât mai repede în colțul meu izolat și confortabil, în care plăteam cu vârf și îndesat pentru fapta mea necugetată.

Timpul a trecut, furtuna mentală s-a mai domolit, dar intuiția (care, conform unui șaman pe care l-am întâlnit de curând, este cea mai valoroasă resursă a mea) nu‑mi dădea pace. Îmi șoptea să mai caut, să văd ce este cu această frică. Astfel, am dat peste teoriile centrate pe acceptarea de sine, ideile umaniste și conceptul de mindfulness – care spun în cor că cel mai bine poți lupta cu un inamic dacă-l transformi din adversar în aliat. Am ajuns astfel să‑mi îndrept curiozitatea spre emoția numită frică, să o văd cu alți ochi și să nu mai fug de ea – pentru că ea va veni oricum după mine (este ca rușinea, te prinde din urmă de fiecare dată) –, să-i grăiesc când mă cuprinde, să-i spun pe nume și să-i mulțumesc că este acolo și apoi cu respect să-i declar că, în ciuda faptului că este prezentă, am să fac ceea ce mi-am propus. Și exact așa cum spune și dr. Germer, toleranța mea a început să se dezvolte, deci nu mă mai panicam când apărea acea senzație în corpul meu, deoarece știam ce și cine este. Era frica mea cea de toate zilele, cu care m-am născut și care voia să mă apere; și își făcea atât de bine treaba, încât mă proteja chiar și atunci când nu era cazul. Dar ce să-i faci, asta e menirea ei, acesta e jobul ei și știu că nu te poți împotrivi orânduielilor Naturii – tot ceea ce poți face este să le accepți și să le permiți să existe. Ajungem, după o vreme, să învățăm că putem conviețui cu aceste temeri. În prezent, știu că nu voi scăpa niciodată de frică, ea face parte din Gáspár și am grijă să-i fac loc lângă mine atunci când îi simt prezența. La prima conferință din seria de evenimente „Puterea relațiilor: călătoria de la vină către vulnerabilitate și vindecare”, pe care am susținut-o în tandem cu Otilia Mantelers, am avut în sală un număr de peste 350 de participanți, iar noi ne-am asumat rolul de a vorbi despre vulnerabilitățile noastre – frica a fost acolo, dar de această dată nu m‑a mai sabotat, ci a sărbătorit alături de mine succesul unui eveniment reușit și plin de emoții.

Același parcurs dulce-amărui l-am avut și cu rușinea, invidia și acum îl am cu furia. Cu tristețea, nu a fost necesar, deoarece suntem într-o relație funcțională de multă vreme. Iar pe tine, cel care ai citit povestea mea, te rog să‑mi promiți că vei încerca să te uiți la emoțiile tale cu blândețe, să le spui pe nume, să le primești în casa sufletului tău și să înlocuiești concepția „nu trebuie să simt” cu „ce bine că simt, asta înseamnă că încă sunt viu”. Deoarece astfel poți integra părți esențiale din tine și, fără să mai lupți împotriva ta, vei ajunge să depășești mai ușor furtunile vieții – care vin și trec, dar important este să știm că nu sunt mai puternice decât noi. Astfel vei putea să accepți un cuvânt crud rostit de către copilul sau partenerul tău, fără să faci din asta o criză națională. Fără să îți perpetuezi convingerea că, dacă simți frică, furie, tristețe în interacțiunea cu copilul, înseamnă că nu este de bine. Ba este, și este chiar sănătos, pentru că relațiile, la fel ca emoțiile, sunt vii și schimbătoare, exact așa cum suntem și noi. Iar atunci când nu vei mai simți asemenea emoții, este momentul să te îngrijorezi, deoarece înseamnă că o parte importantă din tine s-a pierdut și odată cu aceasta încetul cu încetul te vei pierde și tu.

Emoțiile au nevoie să fie puse în cuvinte, să fie exprimate, să fie trăite și prețuite – exact așa cum are nevoi fiecare vietate – pentru că ele sunt muzica pe care noi dansăm în viață. Iar responsabilitatea noastră este să învățăm pașii potriviți pentru fiecare muzică, nu să ne îmbufnăm și cu îndârjire să schimbăm ritmurile muzicale. Un dansator devine bun și excelează nu pentru că își găsește muzica perfectă, ci pentru că îndrăznește să învețe noi pași de dans pentru fiecare gen muzical. Așadar, acceptă să fii dansatorul principal pe scena vieții tale, practică pașii de dans compatibili cu fiecare piesă cântată de viață și oprește‑te din a lupta împotriva firii, împotriva umanului din tine și, astfel, împotriva lui Dumnezeu.

Din volumul în curs de apariție la Editura Curtea veche