Copisti in cyberspatiu

Nu stiu lucruri care sa se obtina atat de rapid si cu atat de putin efort ca statutul de “filosof” printre conationalii nostri.
“Daca taceai, filosof ramaneai”, ne invata o zicala din batrani. Asadar, isi spune romanul nedus la scoli inalte, e indeajuns sa-ti tii gura pentru a fi in rand cu Platon, cu Nietzsche, cu Heidegger si cu Liiceanu. Pe de alta parte, “iesind din ascundere”, sensul zicalei ni se reveleaza in toata profunzimea lui intrucat proclama pe fata valoarea abtinerii si a cumpatarii si, dincolo de ele, a tacerii ca forma de expresie subinteleasa. Nu e mai putin adevarat ca aceasta intelepciune se obtine totusi cu pretul indus al unei lasitati. Adica nu iesi la lupta, nu te hazarda prin cuvant, mai bine taci naibii din gura: vei face o mult mai buna impresie si, la urma urmei, tacerea va vorbi in locul tau infinit mai bine decat ai putea-o face tu vreodata.
Cert e ca indemnul nu a fost urmat in cultura noastra pentru ca, daca ar fi fost, nu s-ar vorbi si nu s-ar scrie cum se vorbeste si se scrie astazi la noi. N-am sa uit reactia de consternare a unui reputat lingvist si om de cultura, profesorul Eugen Coseriu, caruia, intors in tara dupa 1989 si insetat sa-si reintalneasca limba materna, i-a fost dat sa auda dictia si mostrele de limbaj de pe buzele unor crainici si ale unor crainice de la posturile noastre de televiziune. Unde e limba de odinioara? se va fi intrebat pe buna dreptate Eugen Coseriu. Se va fi defectat, ne spunem noi, se va fi deteriorat ceva in chiar relatia dintre locuitor si limba in care se exprima, limba ca interlocutor? Ceea ce putem spune cu siguranta este ca limba a devenit, dintr-o fiinta vie si dintr-un partener de dialog, un simplu liant, un instrument de comunicare, iar ceea ce comunica efectiv – o simpla masa de manevra, inerta si muta.
Vechii copisti, tipografii si cronicarii din manastirile noastre lucrau cu sentimentul ca se impartasesc din Cuvantul lui Dumnezeu, si nu oricum, ci in chiar prezenta lui Dumnezeu-Cuvantul. Intr-o vreme in care (cu termenii lui Mircea Vasilescu) “individualitatea si originalitatea nu erau trasaturi pertinente in definirea operei, cand efortul creator se desfasura pe coordonate colective dominate de suprematia Cuvantului fondator” (Un scriitor nedreptatit: copistul, in Transilvania nr. 1-2-3/1998), alta era relatia de taina dintre un copist din scriptoria unei manastiri si limba in care se ruga si pe care o asternea pe hartie. De altfel, limba in care se ruga el si cea in care scria era aceeasi. Astazi, intre limba in care eu ma rog si limba in care scriu acest articol s-a cascat o prapastie de netrecut.
Dar ceea ce s-a pierdut o data cu respectul nostru pentru limba, cu acea congruenta fara de rest dintre limba si utilizatorii ei este simplitatea necautata si aroma indicibila a expresiei. Drept ilustrare si spre pura delectare a lecturii voi reproduce cateva fragmente din inscrisuri vechi si rare:
“Socoteste cititoriule ca aceasta evanghelie nu o au scris inger din cer, ce mana pacatoasa din tarana, ce de va fi gresita in vreo soroaca sau vreun cuvant sau vreo slova, va rog sa nu ma blestemati. (…) Eu fratele preotului Irimii de la Coiceani, anume Ionasco, am scris aceasta evanghelie ca sa sa stie” (Revista pentru Istorie, Arheologie si Filologie, 1884).
Sau: “…Acea artica a fost, dupa vremi, amvon si, nadindu-se biserica, a ramas zugraveala Raiului si a Iadului acolea inauntru, unde sunt si ctitorii ingropati (…). si, fiindca obiceiu iaste la Iad a fi Satana cu dracii sai (…), si ctitorii cei din urma facand alt amvon, n-au apucat sa scoata din artica acele chipuri grozave cu pricinile lor, adeca Iadul, si sa le fi zugravit in amvonul ce-l facuse, ci ramasese acolo; si prostimea din locuitori si tiganii din nestiinta, viind, se inchina acolo, aprinzand si lumanari…” (Cronica. 1811-1827 de arhim. Chiriac Ramniceanu, editie de arhim. Veniamin Micle, Sfanta Manastire Bistrita, Eparhia Ramnicului, 2003).
Nu fac cultul limbajului arhaizant si nu sunt adeptul remake-ului cu orice pret. Dar sunt de parere ca in era net-ului, a pub-ului si a rating-ului, a beneficia de achizitiile postmodernitatii fara a-ti asuma “durata lunga” si parfumul limbii si culturii din care ai provenit e sinonim cu a te izola intre castile propriului iPod si cu surghiunul fara intoarcere intr-o lume fictionala. “Intelectualul prin excelenta al Orientului crestin a fost, un mileniu si jumatate, calugarul”, scrie Virgil Candea. Ce vom face de aici inainte noi, intelectualii postistoriei: ne vom ignora cu totul predecesorul si ne vom comporta ca niste cyborgi fara trecut, comunicand intre noi intr-o limba sintetica? Crestinismul a fost definit ca religie a Cuvantului – Logos – si religie a Cartii – Biblos. Last but not least, copistul-calugar se raporta in permanenta la un reper absolut, Dumnezeu, si la un destinatar imediat, aproapele. Noi la ce ne raportam? In spatele blog-urilor – anonime sau nu – pe care le lansam in cyberspatiu, exista totusi o constiinta, o “mana care scrie”. Care este mesajul ei de fond, care sunt certitudinile ei, cum isi va gestiona ea relatia dintre tacere si filosofie, cum va iesi din aceasta noua izolare “cenobitica”?