Corelatii macroeconomice ce nu se pot ajusta politic

Vrem sa muncim/ Nu sa cersim! Este un slogan care a insotit multe din mitingurile sindicale, organizate in anii tranzitiei. Sunt doua modalitati diferite de a castiga un venit pentru supravietuire. De aceea puterea de cumparare, inghetarea” sau sporirea salariilor au constituit adesea subiecte controversate in negocierile cu executivul. Un “drept dobandit” este greu de luat inapoi, deoarece in structurile sociale actioneaza fenomenul de “remanenta” (asemanator electromagnetismului). Prin urmare, putem intelege opozitia protestatarilor fata de O.U. 58/2000. Cel mai serios cost al acestor mitinguri (pentru o societate ca a noastra) este paguba pe care o poate aduce resurselor noastre de incredere reciproca si de bunavointa. Cooperarea, care este esenta societatii si a civilizatiei presupune o mare autoretinere din partea membrilor sau sau o dorinta de a include intreresele altora in conceptia propriilor noastre interese. Daca oamenii ajung sa creada ca sunt inselati ei vor fi gata sa arunce pe altii raul care cred ca li se face lor.

Daca oamenii se organizeaza apoi in grupuri pentru a asigura repararea prin constrangere a nedreptatii ce li s-a facut, ei alimenteaza mania si resentimentele celorlalti. Sindicalistii au acuzat executivul ca se ghideaza dupa principiul “dezbina si stapaneste”. Angajatii Conel sustin ca recuperarea datoriilor si nu reducerea salariilor este solutia de “stingere” a conflitului. Prin urmare, hotararile luate de cei de la BNS au fost dezavuate de protestantii de la Cartel Alfa. “Cum pot sa ceara niste sindicalisti oprirea curentului la alti sindicalisti?” spuneau ei. Marul discordiei il constituie salariile, care urmeaza a fi “tunse” prin O.U. 58/2000.

In protestul lor lucratorii din diferite sectoare economice cer preturi si salarii “juste”. Grupurile aflate in conflict” lasa la nivelul mintilor mai necoapte sa raspunda la intrebarea daca salariile existente sunt “drepte” sau “corecte”. Aceasta abordare s-a dovedit de mare ajutor liderilor sindicali. Pierzandu-si speranta in capacitatea lor de a trezi sentimentele altruiste ale societatii romanesti, sau de a-i convinge pe guvernanti (rai, prin definitie) sa fie “drepti”, ei s-au axat pe un argument care trebuia sa faca apel la motivatiile egoiste ale publicului pentru ca acesta sa forteze mana premierului pentru a accepta cererile sindicatelor.

De fapt, de unde stim noi cu precizie cand au lucratorii “destul” pentru un trai decent? Cum putem determina suma exacta? Intr-o economie bazata pe schimb, venitul banesc al unora este costul suportat de ceilalti. Venitul Conel (inclusiv salariile) este costul pe care trebuie sa-l achite debitorii. Datoriile nu mai pot fi iertate. Piata solicita prezenta unei discipline financiare riguroase si o responsabilitate fata de contractele incheiate cu partenerii. Fiecare crestere a salariior, daca nu e compensata de o crestere a productivitatii, reprezinta o crestere a costului de productie. Acestea ar trebui acoperite din incasari. De aceea cei de la BNS cer insistent recuperarea datoriilor, ce se ridica la peste 10.000 de miliarde! din care 200 de miliarde provin de la datornicii capitalei.

Pe de alta parte, trebuie sa observam ca atunci cand sindicatele au obtinut salarii mai mari pentru membrii lor (cazul Conel) prin restrangerea accesului la profesie, acele salarii mari s-au obtinut pe socoteala altor lucratori care au gasit mai putine posibilitati (cazul celor de la Alfa). Cand o companie sau regie nationala isi plateste angajatii cu salarii mai mari, aceste salarii mai mari sunt obtinute pe socoteala consumatorilor (inclusiv cei casnici).

Monopolurile naturale genereaza distorsiuni ale procesului de impartire a “tortului social”. Dar cand muncitorii au salarii mari si conditii de munca mai bune prin piata libera, atunci cand ei obtin cresterile prin concurenta dintre muncitori pentru cele mai bune locuri de munca, aceste salarii mai mari nu se obtin pe socoteala nimanui. Ele pot surveni numai din cresterea productivitatii, din investitiile de capital mai mari, din calificarile mai extinse. Corelatia macroeconomica productivitate-salarii nu poate fi ajustata prin ordonante. Nerespectarea ei genereaza efecte negative, indeosebi prin inflatie. Numai asa se poote obtine un “tort social” mai mare. ai in orice caz “o feliuta dintr-un tort” este mai buna decat ” o felie dintr-un tortulet”. Este vorba despre venitul national.

Salarile de la Conel care au “socat” opinia publica se datoresc mai putin raspunderii pe care o poarta energeticienii sau priceperii tehnice pe care o detin, cat protectiei pe care le-o asigura pozitia pe care si-au castigat-o in cadrul unui sindicat.

Situatia este, totusi, mult mai complexa. Sindicatele muncitorilor cu inalta calificare au fost fara indoiala capabile sa ridice salariile membrilor lor.

Mai mult, priceperea sindicatelor de a ridica salariile unor muncitori nu inseamna ca sindicalismul universal ar ridica salariile tuturor muncitorilor. Dimpotriva, si aceasta este o sursa de neintelegeri, castigurile pe care le obtin sindicatele puternice pentru membrii lor se obtin pe seama altor muncitori. Salarii mai mari pentru muncitorii bine platiti, salarii mai mici pentru muncitorii platiti mai putin.

Cei de la Alfa au fost indirect pagubiti, in postura lor de consumatori, de efectele salariilor mari ale lucratorilor de la Conel asupra preturilor bunurilor de consum. Adesea se invoca drept motivatie pentru scumpiri cresterea pretului la energie. Kilowatii sunt nejustificat de scumpi, pentru fiecare, inclusiv pentru lucratorii din sectoarele cartelului Alfa. Muncitorii au fost obligati sa recurga la activitati in care productivitatea lor este mai mica. In acest mod, cosul general de bunuri la care avem acces cu totii este mai mic decat ar fi putut fi.

Ne-am intrebat, desigur, cum poate un sindicat sa fixeze un nivel inalt al salariilor? O cale este utilizarea fortei sau amenintarea cu forta. Insa o cale mult mai usoara este chemarea in ajutor a guvernului. Acesta este motivul pentru care sindicalistii din Hunedoara, Oradea sau Bacau ii intalnim in jurul palatului Victoria sau “facand curte” politicienilor.

Grupurile sindicale urmaresc diverse garantii legislative din partea executivului. Astfel, acestea devin in timp adevarate bastioane ale statului. Predomina printre anumite grupuri tendinta de a considera ca membrii acestora sunt mai capabili decat alti oameni. Prin urmare, ei incaseaza salarii mai mari decat alti oameni numai gratie propriului lor merit.

Ar fi suficient ca un muncitor roman sa viziteze o alta tara – sa zicem Germania sau Israel – pentru ca sa descopere ca nu calitatile sale personale ci conditiile din aceste tari fac posibil ca el sa castige salarii mai mari. Diferenta de salarii nu consta in inferioritatea personala sau in ignoranta intreprinzatorilor romani. Diferenta consta in oferta de capital, in cantitatea de bunuri de capital disponibil. In realitate, volumul de capital investit pe locuitor este mai mare in asa-numitele tari avansate decat in tarile aflate in tranzitie.

Un om de afaceri nu poate plati un muncitor cu mai mult decat suma adaugata de munca acestui salariat la valoarea produsului. Daca il plateste mai mult, intreprinzatorul nu isi va recupera cheltuielile de la consumatori, fiind amenintat de faliment. E cert ca nivelul salariilor este determinat de masura in care munca oamenilor sporeste valoarea unui produs.

Desi BNS cere ca salariile sa fie evaluate in dolari sau Euro, el recunoaste ca nivelul acestora poate varia in plus sau minus, functie de productivitate. Cheia intelegerii situatiei este cel mai elementar principiu al economiei, si anume legea cererii. Putem spune ca sindicatele au reusit sa mentina la un nivel scazut numarul locurilor de munca tinand nivelul salariilor la o cota inalta, in general cu ajutorul guvernului.