Corespondența ca instrument inițiatic (Mircea Eliade – Henry Pernet)/ de Marius Vasileanu

Henry Pernet este un elvețian care în tinerețe (anii ’60) a avut inspirația de a-i trimite o scrisoare lui Mircea Eliade. Acesta a fost debutul unei lungi prietenii. I-a devenit student la Chicago, se vizitau, a beneficiat de încrederea maestrului ocupându-se de redactarea unor cărți sau studii de-ale sale și de pregătirea câtorva ediții în limba franceză. Cadoul pe care-l face culturii române Henry Pernet este o splendidă carte de corespondență intitulată “Mircea Eliade – Henry Pernet. Corespondență (1961 – 1986). Dragul meu prieten”, apărută la Casa Cărții de Știință (Cluj Napoca, 2011), în traducerea Mihaelei Gligor și a lui Călin Cristian Pop. Este un cadou întrucât această corespondență apare pentru întâia dată în volum – ediția fiind îngrijită de Mihaela Gligor, care face și o postfață.

În prefața volumului, semnată de Mac Linscott Ricketts, cunoscutul biograf și prieten al lui Eliade arată că numele lui Henry Pernet “este menționat de cel puțin șapte ori în manuscrisul complet al «Jurnalului» lui Eliade (în mare parte nepublicat)” (p. 9). Dar și că Pernet “a fost și a rămas un ateu, nu a putut fi de acord cu multe dintre ideile de bază ale lui Eliade, și chiar l-a criticat la clasă și în dizertația sa. Însă asta nu a contat: Eliade nu a cerut și nici nu a așteptat ca cei mai apropiați studenți ai săi să îi împărtășească vederile” (p. 10). Iată așadar încă o mărturie despre generozitatea marelui istoric al religiilor și despre vocația sa reală de maestru. De altfel, în jurnalul său inedit, Eliade notează în 15 martie 1969: “la fel ca toți foștii mei studenți, Kees șBolleț – mai mult sau mai puțin «inconștient» – crede de asemenea că și el poate construi o «poziție originală» opusă ideilor mele. Trebuie să adaug, nu toți foștii mei studenți, ci doar aceia care mi-au fost apropiați, alături de care am lucrat serios, pe care i-am ajutat. Nu sunt supărat. Este natural. Este revolta împotriva “tatălui” (exemplul cel mai caracteristic: Pernet)” (notă la p. 25).

Henry Pernet avea să devină în timp doctor în istoria religiilor la Universitatea din Chicago, chiar dacă profesia sa nu l-a ajutat să continue în același domeniu. A colaborat însă cu prestigioase instituții: a servit ca expert la Universitatea din Lausanne și la Swiss National Foundation for Scientific Research pe probleme de pluralism cultural și de identitate națională. A publicat studii și articole în prestigioase reviste de istoria religiilor, a colaborat la faimoasa “Encyclopedia of Religion” cu materiale pe tema măștilor rituale. De asemenea, a fost membru al colectivului de traducători ai operei lui C. G. Jung în limba franceză.

Cartea conține nu numai bogata corespondență întinsă pe 25 de ani cu Mircea Eliade, ci și o Addenda în care sunt publicate alte câteva scrisori trimise între discipoli imediat după plecarea maestrului. Acestea au ca temă generală posibilitatea editării volumului IV din “The History of Religious Ideas” – acțiune destul de controversată, coordonată de Ioan Petru Culianu (vezi ediția românească la Polirom, 2007).

În introducerea pe care o scrie, Henry Pernet notează în plus și câteva amintiri, o seamă de anecdote. Sau subliniază aspecte științifice care merită amintite. Încă de la prima întâlnire față către față cu Eliade (petrecută la Ascona în august 1961), maestrul îi aduce un extras cu articolul programatic al revistei “History of Religions” pe care tocmai o lansase. Din acest studiu introductiv intitulat “History of religions and a new humanism” tânărul învățăcel înțelege rapid că “istoricul religiilor nu se poate limita la studiul unei singure forme religioase, el trebuie să adopte un orizont foarte larg. De altfel, e unul din scopurile mărturisite ale revistei pe care a fondat-o la Chicago: să-i permită specialistului să rămână la curent cu avansarea cercetărilor în toate domeniile istoriei religiilor. Îl ascult vorbind despre această căutare a sensului și mă simt tot mai atras de aventura pe care o implică și care răspunde nevoii interioare care m-a făcut să mă afund în psihologia profunzimilor” (p. 16). Această primă întâlnire – fondatoare – îl determină pe Henry Pernet ca la întoarcerea spre casă să ia o decizie fermă – studiile sale dedicate lui Freud și Jung nu păreau a fi decât un pat germinativ: își va continua cercetarea în Statele Unite pentru a aprofunda istoria religiilor.

Din acest moment începe, practic, adevărata relație inițiatică între maestru și discipol. Iar unul din instrumentele prin care aceasta se manifestă este și corespondența dintre cei doi.

Dar să nu abandonăm prea repede mărturiile lui Henry Pernet. Îl regăsim aici pe Eliade, așa cum îl știm din mărturiile altor apropiați și din întreaga sa operă: “Lui Eliade îi plăcea să povestească anecdote în care, în mod vizibil, credea că poate să găsească semnificații ascunse. Exemple: invitați alături de alți autori la o recepție la editura Payot, familia Eliade a plecat puțin mai devreme decât ceilalți. În stradă, Mircea și-a băgat mâna în buzunarul paltonului și a găsit obiecte străine: nu era paltonul său; luase din greșeală paltonul lui Claude Lévi-Strauss. Cu un surâs amuzat, Eliade nu s-a putut stăpâni să nu viseze la semnificațiile profunde ale acestui fapt concret: pentru o clipă, el fusese îmbrăcat cu paltonul lui Lévi-Strauss” (p. 22). Sau, o anecdotă care ne arată un Eliade ceva mai aproape de muritori: “Îmi amintesc de o seară când, după masă, m-am dus să caut sticla de coniac excelent pe care prietenii mei din grupul celor șase (alături de care avea să-și redacteze teza finală la istoria religiilor în Chicago – notă MV) mi-au oferit-o atunci când fusesem bolnav. Mircea a băut un coniac; apoi o cafea tare pentru a contrabalansa efectul coniacului, căci avea de gând să lucreze la sfârșitul serii; apoi un nou coniac pentru a atenua efectul cafelei; apoi o nouă cafea… Bineînțeles, eu l-am însoțit în această escaladă care s-a încheiat, cred, pe la trei noaptea. În tot acest timp, Christinel a încercat, fără succes, să-l tempereze pe Mircea, atât pentru cafea, cât și pentru coniac. Eliade nu era doar un mare erudit, ci și un om de viață” (p. 25).

În fine, Pernet demolează acuzele aduse maestrului, mărturisește că nu a sesizat nicicând vreun dram de antisemitism în comportamentul și vorbele acestuia. Și precizează, citând din Florin Țurcanu: “«există o convergență a mărturiilor cu documente de arhivă și articole care nu permit să-l reprezentăm pe Eliade cel de după război ca antisemit». După cum am spus mai sus, asta e convingerea mea definitivă” (p. 29).

Desigur, relația dintre cei doi nu este lipsită de sinuozități sau de pasaje hilare. De pildă, ucenicul ajunge să-și imite maestrul, chiar fără să-și dea seama. Cu vreun an înainte de a începe studenția la Chicago, Eliade îi scrie lui Pernet că nu se vor putea întâlni din nou la Ascona din cauza unei mici intervenții medicale pe care avea s-o facă Christinel. Ulterior, Pernet este înscris la Universitatea din Chicago, dar nu ajunge în toamnă așa cum s-ar fi cuvenit, ci cu câteva luni întârziere. După ce-l avertizase pe Eliade că s-a însurat, studentul își cere scuze pentru întârziere motivând… o intervenție chirurgicală la care ar fi fost supusă proaspăta soție. Astăzi, cărțile sunt date pe față: fusese o nevinovată minciună studențească, Pernet voia pur și simplu să mai stea câteva luni alături de soție.

Undeva, prin 1975, amintindu-și de prima lor întrevedere, discipolul îi scrie maestrului: “Mă regăsesc astăzi, ca și atunci, afundat în lumea business-ului, însă nu mai sunt același, iar acest pasaj inițiatic în istoria religiilor – chiar dacă nu a făcut din mine istoricul religiilor care visam să fiu – mi-a deschis spiritul și m-a transformat. Și asta vi se datorează dumneavoastră, și nu disciplinei, căci, de la întâlnirea de la Ascona, personalitatea dumneavoastră m-a convins să vă urmez. Cred că și de ați fi predat biologie, eu tot v-aș fi urmat… însă sunt pe punctul de a vă face confidențe, și asta nu e bine pentru un elvețian!” (p. 199).

Cele aproximativ 175 de scrisori trimise între cei doi (uneori de intermediari reprezentanți ai unor edituri sau reviste care-l reprezentau pe Eliade) descriu o atmosferă de lucru nu lipsită de pragmatism. Studentul “profită” la maximum de relația cu care a fost binecuvântat, profesorul îl pune la treabă. Nu întâmplător cele câteva scrisori din Addenda vor descrie o personalitate puternic angajată în păstrarea memoriei maestrului. Iată de ce Pernet refuză să participe la redactarea volumul IV din “Istoria credințelor și ideilor religioase” coordonat de I. P. Culianu (desemnat de Eliade pentru acest rol) – dar acesta este un subiect mult prea amplu pentru a mai insista acum.

…Nu înseamnă că astăzi dacă corespondăm prin e-mail, iar nu pe calea scrisorilor și a poștei clasice nu sunt posibile relații maestru-discipol reale, inițiatice. Problema este că sunt mult diminuate și sărăcite de spirit (duh). Fiindcă nu am învățat încă să ne acomodăm cu acest nou instrument. Sau poate că timpul dedicat inițierii reale – iar nu închipuite – sosește din ce în ce mai rar în acest veac.