CORESPONDENTA DIN IASI / Emil Brumaru la a doua tinerete

Sunt mai multe lucruri de spus; mai intai, ca Emil Brumaru este scriitorul cu cea mai mare notorietate din targul nostru. Spui Iasi, te gandesti automat la el. Asta o stiu de la amicii mei scriitori, tineri sau maturi, de prin alte parti, care ma intreaba mai mereu despre el. Si nu doar pentru ca alura sa este una dezinhibata, nu doar pentru ca poezia sa ataca si teme pe care, in secret, ca nu cumva sa ne pierdem morga, le gustam cu totii, ci pur si simplu pentru ca Emil Brumaru este nu doar o persoana simpatica in imbufnarea sa permanenta, ci mai ales pentru ca el este un mare poet.
Chiar asa: am citit parcela pe care Nicolae Manolescu i-o dedica in recenta sa Istorie critica a literaturii romane. Citez, ca sa am pe ce temei sa ma cert: dupa ce selecteaza cateva poeme de pluton (acum, si selectia spune multe despre gustul unui critic), el incheie capitolul, scris parca pe genunchi sau pe coltul mesei: „Emil Brumaru e un poet minor, un manierist care stapaneste un registru, daca nu foarte variat, destul de intins, sugestiv muzical si plastic, decorativ, totodata somptuos si discret (un desen pe o foaie de ceapa), si o limba de o rara savoare in care leusteanul, mararul si alte buruieni miraculoase si-au amestecat taria subtila”. Ce-i da cu o mana ii ia cu doua… Nu, zau, Brumaru poet minor? Asta doar un critic profund neserios cum a devenit Manolescu o putea afirma. De altfel, poezia nu a fost niciodata domeniul de gratie al criticului care si-a dat maximul in Arca lui Noe. Ceea ce lui i se pare decorativ este, de fapt, un imaginar domestic pe care doar un urias talent cum este cel al poetului iesean il poate transforma intr-un univers poetic. Si, oricum, mostra de discurs critic decorativ, de umplutura, este ultima afirmatie a pasajului deja citat: sa ma ierte fanii patimasi ai criticului (pe care si eu il apreciez pentru unele carti de dinainte de 1989), dar a vorbi despre „o limba de o rara savoare in care leusteanul, mararul si alte buruieni miraculoase si-au amestecat taria subtila” reprezinta orice, doar o apreciere de valoare ba. In fine, ma opresc aici, ca se pare ca m-am aprins…
Cel mai mult imi plac primele volume ale lui Emil Brumaru (Versuri, Detectivul Arthur, Julien Ospitalierul, Cantece naive, Adio, Robinson Crusoe, Ruina unui samovar), acolo cred ca are mai multa substanta decat poezia onirica a lui Leonid Dimov. Imi place, de altfel, si Infernala comedie sau macar unele sonete de acolo. De altfel, am scris despre acest volum pe care persoanele care rosesc usor il ignora din principiu. Brumaru poate transforma aproape orice in poezie. Cei care inca nu l-au citit au ocazia sa se convinga de acest lucru, caci Editura Polirom pregateste, foarte-foarte curand, o editie de Opere in doua volume. Atunci se va vedea si de la inaltimea autosuficienta a unor critici precum Nicolae Manolescu faptul ca Emil Brumaru este un scriitor de prima liga. In poezia contemporana, el a marcat un spatiu numai al lui, ceea ce, credeti-ma pe cuvant, se intampla rar de tot. Sa-i reprosezi manierismul mi se pare facil, caci aceasta nu e decat o marca inregistrata a stilului Brumaru. Doar autorii mari pot da nastere unei maniere personale.
Ce sa mai spun? Pentru om am o slabiciune pe care, e drept, o manifest foarte discret. Ma binedispune mereu; de fapt, cu cat e el mai prost dispus, mai ciufut, mai morocanos, cu atat devin eu mai vesel. Nu e cinism, asa se traduce la mine afectiunea pentru Emil Brumaru. I-am facut si o farsa odata, de care probabil ca abia acum afla. Lucram, prin 2004, cred, in aceeasi redactie, a revistei Insemnari iesene. Eram incantat ca puteam discuta mereu cu el despre carti, avea tot timpul cate o noutate pe care o extragea din haosul gentii sale de umar cu fermoarul stricat. Citea mai mult decat apucam eu, luat cu destule ore la facultate si cu alte obligatii. Il invidiam si de atunci abia astept sa ies la pensie. In fine… Treaba lui era sa tina un fel de posta a redactiei, pe care o botezase Diligenta postala. Ar fi trebuit sa descopere poeti de talent sau macar poetese gratioase. Doar ca, spre stupoarea generala, cititorii nostri nu prea asaltau redactia cu texte lirice. Asa ca el ma tot batea la cap sa le cer studentelor poezele si sa i le prezint lui. Poeziile, se intelege. Am smuls cateva pagini de la cateva. Dar el tot mai voia… Ce sa fac, sa le cer cate o poezie la examen? Pus pe sotii, am scris eu cateva, cam cum credeam ca i-ar placea lui Emil Brumaru: adica pline de ingeri care flirteaza cu femei usoare, de iubite care se ofera generos s.a.m.d. Am semnat paginile cu pricina Teodora Bogdan. L-am asigurat ca sunt ale unei studente din anul al III-lea. Intr-o sambata, ma suna si ma trage de limba: cine e tipa aia, ca scrie misto, ca gandeste ca un barbat (aici am rasuflat usurat)… Il asigur ca e o trapasa (multumesc, Val Gheorghiu!) faina, care arata asa si asa (detaliile nu vi le deconspir), de vreo 20-21 de ani. Fireste ca in numarul urmator al revistei i-a raspuns prompt Teodorei. O incuraja, ii cita „incantat” un poem si incheia cu o umbra de optimism, cu apropo la unul dintre textele supuse examinarii sale: „Sper sa traim un moment romantic pe o insula”. Nu am sa uit figura mucalita a lui Emil Iordache: „Ha! Ai incurcat-o! Sa te vad cum ii mai spui ca tu esti Teodora Bogdan”. Iata, ii spun abia acum… Am sa surad toata viata la gandul ca in poezie m-a debutat Emil Brumaru, chiar fara sa o stie…
La multi ani, domnule Emil Brumaru, si o reverenta ca in poezia lui Constantin Acosmei!