CORESPONDENTE DIN IASI / Ibraileanu premiat

Cu toate ca imi place sa consult horoscopul la cafeaua de dimineata si sa ma imaginez, optimist, in pielea unui personaj puternic, inzestrat de la natura cu toate acele insusiri exceptionale care fac mandria sexului zis tare, mi-am pastrat, totusi, un oarecare simt al masurii si suficienta luciditate pentru a ma putea vedea, vai!, in lumina cea justa, fara sa devin un ins superstitios, temator de ceasul cel rau si obisnuit, prin urmare, sa-si scuipe in san cu orice prilej.

Nu cred in semne si minuni scrise in stele. Dar cum emailul in care am fost anuntat ca voi lua Premiul pentru Critica al revistei “Viata romaneasca” s-a intamplat sa-l primesc chiar in ziua cand implineam o varsta rotunda, fericita „coincidenta” m-a pus pe ganduri. Nu stiu de ce, exact atunci mi-a venit in minte o replica bizara a lui Bacovia din tarziile „divagari utile”, care suna cam asa: „Pacat ca zeii nu s-au consfatuit si despre mine, Bacovia Gheorghe, unde sunt cam tare!” Nu-i lucru curat, mi-am zis, vazand apoi ca printre premiantii revistei se numara insusi Mihai Sora, ilustrul carturar nascut in zodia sub semnul careia s-a plamadit si insignifianta mea persoana. Ei, si? Ce-i cu asta? Ratiunea ne indeamna sa nu tinem seama de amagitoarele calcule astrologice si sa atribuim si hazardului un rol in, altfel, atat de previzibila noastra viata. E clar, am avut noroc. Sau, mai exact, daca tot trebuie gasite explicatii, „norocul” s-a numit, in cazul de fata, chiar Garabet Ibraileanu, criticul care a facut din „Viata romaneasca” cea mai prestigioasa gazeta literara din tara (fiecare numar „e o carte”, spunea odinioara Arghezi, patruns de o admiratie ce nu-i statea indeobste in fire). Asadar, premierea lui Ibraileanu e cat se poate de explicabila si binevenita, avand in vedere nedreapta reputatie care a aruncat in umbra decenii la rand opera (tendentios rastalmacita) a criticului de la Iasi. Intentia mea (rasplatita, iata, cu asupra de masura) a fost sa rastorn cunoscutele clisee si sa demonstrez ca autorul „Adelei” e departe de a fi un spirit didactic si plat, lipsit de subtilitate, dupa cum au lasat sa se inteleaga adversarii sai ideologici. Lucrurile apar intr-o cu totul alta lumina la o lectura atenta, fara parti-pris. Astfel, urmand calea cea dreapta, am observat ca Ibraileanu schiteaza inca din tinerete o foarte interesanta teorie a personalitatii, care devine nucleul gandirii sale critice. Reflectia sustinuta in jurul conceptului mai curand imprecis de „personalitate” (plasat in vecinatatea unor termeni cu rol explicativ precum „viata”, „tendinta”, „realism”) modeleaza insa o viziune coerenta despre viata si arta, exprimata in formulari admirabile atat la nivelul reflectiei morale („Privind viata”) sau al speculatiei teoretizante („Creatie si analiza”), cat si (indeosebi) in roman. Nu stiu cat am izbutit sa fac din ceea ce mi-am propus. Probabil ca putin, de vreme ce cartulia mea, desi scrisa intr-un stil destul de lejer, eseistic, fara apret academic, nu a atras un public prea numeros (am inteles ca editorul nu e prea incantat de paguboasa afacere). Cu toate astea, neatractivul opuscul pare sa fi placut catorva cititori exigenti mai mult decat m-as fi asteptat. Altora li se va fi parut, poate, o prostie. Pe buna dreptate, zic eu. Cand iesi in public, trebuie sa te astepti la tot felul de lucruri. Si, daca te gandesti la ce e mai rau, s-ar putea sa ai parte chiar de surprize placute.