Cornel Cotutiu (II): Ora stelelor fixe

Randurile ce urmeaza continua sa surprinda secvente din ceea ce, pe la mijlocul anilor ’80, era cunoscut drept atipicul cenaclu Saeculum. Nascut si crescut din entuziasmul unor scriitori ardeleni, el a disparut asa cum a aparut: dintr-o data. Potrivit fostilor sai membri, in februarie 1990 ai fi crezut ca Saeculum este cea mai puternica miscare culturala din Transilvania. Casa de Cultura din Dej era neincapatoare… perspectivele mai bune ca oricand… In aplauze spontane, s-a hotarat ca in martie sa citeasca: Ion Muresan, poezie si Vasile Gogea, proza. In martie, n-a mai venit nimeni, nici macar cei doi autori. Saeculum cazuse, ca atatea altele, victima tranzitiei, ramanand o simpla fila de istorie literara. (Radu Constantinescu)

1983, ianuarie, Beclean
Ultima zi de ianuarie 1983. Acum trei zile, vineri, a avut loc intalnirea cenaclului Saeculum. Radu Saplacan si Ion Muresan au venit mai repede, pe la ora 2. Cu proaspatul premiat al Uniunii Scriitorilor am plecat la gara s-o intampinam pe Domnita Petri. Apoi au sosit ceilalti obisnuiti ai cenaclului. Remarc, dintre absenti, pe Dragomir si Radu Tuculescu; a aparut insa mucalitul Viorel Muresan; si doua prezente insolite: dl Saplacan, seniorul, venit fara ca insusi fiu-sau, Radu, sa fi stiut de vreo intentie a acestuia, si Ruxandra Cesereanu (fiica lui Domitian Cesereanu), adusa cu masina de taica-sau. Fata, dupa ce a fost scuturata zdravan (in termeni urbani), a marturisit modest ca, in sfarsit, a gasit un cadru de exigenta unde i s-a spus “pe fata” ce si cum.
Lipsind Bob, m-am angajat sa fac eu oficiile de gazda (cafele, invitatii, insotiri la gara etc.) si Enea (care a comandat masa si a platit din banii lui – de ce? de ce asa altruism? – mister).
Au citit, in ordine: Domnita Petri (un grupaj care a incitat comentatorii, poeta capatand chiar elogii, dar care a si iritat pentru cel putin doua motive, destul de disparate: citirea execrabila si sentimentul catorva vorbitori ca, in ciuda splendorii, s-ar putea ca totusi… regele sa fie gol); Ruxandra Cesereanu si Ion Muresan (care n-a fost nici el menajat, dar la modul prietenesc, adica: ehe! de astea am mai auzit, altceva, altcum, nu poti?!). Muresan a vorbit despre sine (cu o sinceritate care se vedea ca-i face placere), despre efortul de a se autodepasi; se crede a se afla intr-un stadiu de tranzitie. Mai mult: a facut, la randul sau, comentarii (in stilul lui balbait si dezordonat) despre cele doua poete, ceea ce a creat o atmosfera de relaxare, caci Radu, de alaturi, il tot tachina la fiecare propozitie, suficient de tare ca sa se auda in toata sala, provocand o rumoare simpatica.
E pentru intaia oara cand Radu “Mitraliera” a participat in postura de… participant, intalnirea fiind condusa de Marius Lazar.
Lui Ion Muresan i s-a pregatit un album, confectionat, legat, “umplut” in mod expres pentru el, cei mai multi dintre noi lasandu-i cuvinte afectuoase, omagiale, prilejuite de premierea lui de la Bucuresti. Discutiile s-au lungit pana pe la 3 dimineata, stimulate si de acordeonul lui Harosa.

1983, noiembrie, Beclean
Mai intai, mizerii privind organizarea Cenaclului, caci cu cei doi de la casa de cultura nu se poate lucra decat dupa stilul lor: chestiuni de ultima instanta, improvizatii s.a.m.d. Abia cu o zi in urma se hotarase unde sa aiba loc adunarea: in sala profesorala a liceului meu sau la castel (noul sediu al casei de cultura)? Exista un mare inconvenient cu castelul: nu avea inca… closete (“Daca iesi afara sa-ti faci nevoile – zicea Andrei Moldovan -, e lumina de la blocuri si te vede lumea”). Totusi, am optat pentru castel si, in felul acesta, prima actiune la noul sediu avea sa insemne aceasta aniversare a 65 de ani ai d-lui Mihadas… Caloriferele dezmortite. Curentul electric, intrerupt de azi dimineata de la ora 07.30; acum e 18.30 – adica intuneric sadea. Am reusit sa bat ceva la masina cu felinarul alaturi. Trebuie sa ai mult simt al umorului. Prin apartament umblu cu o siguranta din ce in ce mai mare: nimeresc bine clanta usilor, obiectele de care am nevoie. Ce bine cu acest intuneric! – se mai odihnesc ochii, saracii. Adineauri am fost alaturi, pana la Mircea Cupsa,
sa-i transmit o veste si ne-am pus la taifas, pe intuneric. Despre ce? Despre inevitabilul cataclism. Ce glumet subiect! Acuma voi aprinde pipa, nu inainte de a-mi lua cojocul pentru ca astfel sa ma leagan intr-un balansoar cald.
Sa continui cu aniversarea d-lui Teohar. Soseste trenul, din spate incep sa coboare cei asteptati si inaintam, eu si Moise, printre linii, in intampinarea lor. In fata, Radu Saplacan. Si dl Steinhardt. Radu ne vede, dar e foarte absorbit de convorbirea cu venerabilul domn. Trecem peste linie si ne protapim in fata lor. Radu Saplacan face prezentarile. Dl Steinhardt isi scoate caciula si ne ia in seama cu deferenta, ceremonios, ma rog, cu acea bunatate si finete de om cu sutana trecut prin lume, trecut prin ciur si darmon. Cine sunt ceilalti? Diaconescu si concubina de la Baia Sprie, Virgil Ardeleanu, niste amici de la Dej si, fireste, sarbatoritul, dl Teohar, care, gafa!, se vede lasat in planul al doilea, pana se fac prezentarile. O omisiune: Marcel Lupse. O luam pe aleea garii, facem ocol, intram prin partea laterala a scolii generale si ajungem la internatul liceului, unde oamenii isi lasa din bagaje, dupa cum ii repartizez, se bea cate un paharel de tuica (mai putin dl Steinhardt) si iesim, dar apar Ion Muresan, Cruceru, se instaleaza si ei si, ajunsi pe platoul de ciment dintre cladirile liceului, zarim un grup de maramureseni apropiindu-se. Adica: Olos, Dragomir si familia Botis. Pupaturi, prezentari etc. Nici acum dl Mihadas sa nu fi banuit ca subiectul principal este chiar el? Virgil Ardeleanu ma asigura ca sarbatoritul chiar ca nu are habar de ce am pus noi la cale. In fine, ne taram catre castel. Fac pe mascariciul, urcand pe terasa de la intrare si, cu o plecaciune de majordom zelos, poftesc lumea sa intre. Sus, intr-o odaie spatioasa si foarte bine incalzita, incepe serialul de ziceri si gesturi care aveau sa-l copleseasca pe dl Teohar, caci, cu privirea plecata, ducea cateodata degetul pe sub sprancene… O manifestare de iubire, o intalnire a catorva suflete venite la Beclean sa-si marturiseasca afectiunea pentru un om. Mai catre miezul noptii, incalzit de vin, relaxat, dl Teohar avea sa-mi spuna: “Nu! E un mister! Eu sunt doar ocazia a ceea ce se petrece in realitate aici si acum!”.
Era cald, nesperat de cald, o vreme am stat in picioare, in spatele d-lui Steinhardt, apoi m-am strecurat catre usa pe unde se intra si, tot in picioare, i-am ascultat pe ceilalti. Acum il aveam pe dl Teohar in fata, putand sa-l urmaresc. Radu Saplacan a deschis festivitatea si i-a dat cuvantul apoi lui Ion Muresan, care a citit un text de o pagina si cateva randuri. S-a vorbit liber sau la cerere. Marcel Lupse dadea textul scos din albumul pregatit din vreme. Sa nu uit ca la castel, la adunarea noastra, au participat si Lizica si Corina (aceasta, impresionata de atmosfera, de oameni, de toate cele, mai scapa pe obraz cate o lacrima). Sarbatoritul a primit din partea cenaclului Saeculum Meritul “Tinerete fara Batranete”, un album cu texte dedicate lui si (din partea liceului meu) trei stergare (cu o saptamana inainte, vazand cantina si internatul impodobite cu stergare, dl Teohar isi manifestase dorinta de a achizitiona cateva; incat le-am propus directorilor sa-i daruiasca stergarele cu prilejul aniversarii de la Saeculum si generosul Vasile Grelus s-a conformat). Apropo, cand mi-a venit randul, am spus urmatoarele cuvinte (continute si in albumul omagial): “La aceasta duminica unica a domnului Teohar eu vin cu dragostea mea de luni, marti, miercuri, joi, vineri si sambata ce i-o port de cand am norocul sa-l cunosc”.
Dl Steinhardt a fost acelasi vrajitor de cuvinte. Venise pregatit cu un text scris pe vreo 5 pagini de caiet. Rostirea d-lui Steinhardt n-a fost o alocutiune, ci o luare de cuvant plina de verva si miez, in care circumscria valoarea culturala, de “intelectual aroman”. Mai mult, ii considera pe aromani un fel de aristocrati ai gandirii si simtirii romanesti. Si inca ceva: “E o mare satisfactie, e o mandrie – spunea la un moment dat – sa poti afirma: sunt prietenul unui aroman!”.
La masa de la cantina, N. Steinhardt n-a poftit din cele pregatite de noi. Dorea ceai si paine prajita. Am alergat la soacra-mea de am facut rost de ceai, iar cand acesta fu pregatit la bucataria cantinei, a trebuit sa le cer sa prepare altul, deoarece N. Steinhardt il dorea fara zahar. A stat cu noi mai pana la ora inchiderii, cand Pintea l-a insotit la locul de cazare. Sper sa le fie insotirea de bun augur.