Corpul si numele lui

O celebra eroina de teatru pretindea ca numele dat cuiva n-are nicio importanta, el nefiind vital, ci conventional. Numele nu e mana sau picior, nici vreo alta parte a corpului (oare la care s-o fi gandit?). “Ce-i intr-un nume?” – ridica ea din umeri – “oricum i-ai spune trandafirului, el ar mirosi la fel de frumos!”. Anticipandu-i cu cateva bune secole pe Charles Peirce si pe Ferdinand de Saussure, Julieta descopera instinctiv doua legi ale semioticii. Pe de o parte, ca numele (Romeo Montague) este arbitrar si, pe de alta parte, ca el e strans legat de corp. De aceea, ea propune cu dezinvoltura schimbarea numelui si-l distinge pe acesta de corp si nu de alte obiecte tangibile, din realitate. Numele unei persoane oarecare este lipsit de sens daca nu se realizeaza o conexiune stransa cu corpul acesteia. De aceea, in societate, oamenii se prezinta, intinzand mana sau indreptandu-si aratatorul spre piept. In termenii semioticii, numele propriu este un indice.
Aceeasi situatie este prezenta in spectacolul Jerome Bel al lui Jerome Bel. Se spune despre autor ca a revolutionat teatrul-dans. Revolutia a facut-o prin eliminarea din spectacol atat a teatrului, cat si a dansului. Vedem doar actori goi-pusca, expunandu-se. La inceput, ei isi scriu cu creta, pe un panou negru, numele, o data importanta din viata lor (eventual, data nasterii), numarul de telefon si cel de cont bancar, impreuna cu suma disponibila. Numele – obscure – capata sens doar prin actul corporal de a le scrie; semnificatia datei calendaristice ramane un mister. Numarul de telefon ii localizeaza spatial (Franta), iar contul ii pozitioneaza social. Toate sunt indicii care acopera cumva nuditatea prin identitate. In timpul spectacolului, corpurile sunt folosite ca suporturi de semne: ele sunt inscriptionate, colorate cu marker, astfel incat miscarile lor minimale sa creeze modeste jocuri de cuvinte. In loc sa exprime ceva dincolo de ele, corpurile se expun, pur si simplu, pure si simple, in aparenta, dar si in functionalitatea lor. Ele produc, la vedere, secretii organice – sudoare, urina – care vor fi folosite, in final, la stergerea indiciilor inscrise pe panou. Morala este, daca morala este, ca, in cele din urma, un corp ramane mut daca nu devine suportul unui text, text care poate fi scris in limbaj verbal (teatral) sau in limbaj coregrafic. Cand persoana se bucura de notorietate, numele nu mai este nemijlocit legat de corp, ci de imagine. El evoca poza lucioasa din revista sau sclipirea pixelilor de pe ecran. O vedeta politica sau mediatica (uneori este acelasi lucru) trebuie sa apara cat mai rar pe strada si cat mai des la televizor. Fanii care se imbulzesc sa-si vada idolii “in carne si oase” sunt, de cele mai multe ori, dezamagiti. De aceea, “idolii” au grija sa fie cat mai inaccesibili. Nu dorinta de intimitate le determina reticenta, ci grija pentru imaginea lor publica.
Cand notorietatea se intemeiaza pe o opera, numele se desprinde atat de corp, cat si de imagine. Julieta este numele dat “doamnei care impodobeste mana cavalerului de colo”, adica se leaga de un corp frumos si gratios. Corporalitatea lui Shakespeare conteaza insa atat de putin, incat pana si existenta lui reala este negata. Opera lui Eminescu se leaga, prin intermediul manualelor de scoala, de imaginea tanarului romantic, cu toate ca fotografia in cauza a fost facuta pe vremea cand acesta nu scrisese mare lucru. Marin Sorescu a aratat cu subtilitate ca numele Eminescu este doar prescurtarea unui univers metaforic, in care corpul autorului s-a dizolvat: ca si Shakespeare, Eminescu n-a existat. Nu avem nevoie de imagini pentru a ni-i inchipui pe autorii preferati, in aparenta lor fizica, caci ei s-au reintrupat in eroii pe care i-au creat. Stendhal seamana mai mult cu Fabrice del Dongo decat cu Henri Beyle.
Aristocratul care poarta un nume ilustru se amageste ca nu are nevoie nici de imagine, nici de opera, deoarece numele lui este legat direct de istorie: “un Montmorency va fi mereu un Montmorency”, cita sarcastic G. Calinescu. Un Ionescu trebuie sa apara in carne si oase pentru a insemna cat de cat ceva, in timp ce Eugen Ionescu va insemna mereu opera sa.