“Corpul transparent” din “vizuina luminată”

“Eram un băiat înalt, slab, palid, cu gâtul subțire ieșind din gulerul prea larg al tunicei. Mâinile lungi atârnau dincolo de haină ca niște animale proaspăt jupuite. Buzunarele plezneau de hârtii și obiecte. Cu greu găseam în fundul lor batista pentru a-mi șterge ghetele de praf, când veneam în străzile din centru”. (Max Blecher, Întâmplări din irealitatea imediată, p. 77)

Înaintea pașilor săi se înfățișa “ulița murdară care-și întindea mereu pasta noroioasă. Erau case desfășurate ca niște evantaie, altele albe ca niște blocuri de zahăr și altele mici cu acoperișul tras peste ochi, strângând din maxilare ca niște boxeuri. Întâlneam care cu fân, ori, deodată, lucruri extraordinare: un om prin ploaie, ducând în spate un candelabru cu ornamente de cristal, o sticlărie care suna ca niște clopoței pe umerii omului, în timp ce picături grele de apă se scurgeau de pe toate fațetele strălucitoare. În ce consta oare, la urma urmii, gravitatea lumii?” (p. 87)

Posibil ca ea să fie circumscrisă “în timpul care nu s-a scurs încă”, unde “zac toate întâmplările, toate sentimentele, toate gândurile, toate visele care n-au avut loc încă și din care generații și generații de oameni își vor scoate partea necesară de realitate, vis și nebunie. Imensa rezervă de demență a lumii din care se vor hrăni atâția visători! Imensa rezervă de reverie a lumii din care vor extrage poeme atâția poeți și imensa rezervă de visuri nocturne din care își vor popula coșmarele și terorile din somn atâția oameni adormiți! Este depozitul necunoscut al realității plin de tenebre și de surprize”. (Vizuina luminată, p. 67)

În timpul care se scurge de la copilărie la adolescență, “există o complicitate a viciului mai adâncă și mai rapidă decât orice înțelegere prin cuvinte. Ea străbate instantaneu tot trupul ca o melodie interioară și transformă cu totul gândurile, carnea și sângele”. Această complicitate îți păstrează treaz gândul și dorința de cunoaștere; copilăria nu este o “vizuină” ascunsă și misterioasă ci una “luminată”, deschisă oricărei priviri în afară sau în interiorul ei. “În nici un moment al copilăriei – spune Blecher – n-am ignorat diferența dintre bărbați și femei. Poate că a fost o vreme când toate ființele vii se confundau pentru mine într-o limpeziciune unică de mișcări și inerții; nu am nici o amintire exactă despre aceasta. Secretul sexual a fost totdeauna aparent. Era vorba de un secret cum ar fi fost vorba de un obiect: o masă ori un scaun. Când cercetez însă cu atenție amintirile cele mai îndepărtate, lipsa lor de actualitate mi se relevează prin înțelegerea greșită a actului sexual. Îmi închipuiam organele femenine sub forme eronate și actul în sine cu mult mai fastuos și mai straniu decât l-am cunoscut cu Clara. În toate interpretările însă – greșite și apoi din ce în ce mai juste – plutea inefabil un aer de mister și de amărăciune, ce și-a desăvârșit lent consistența ca un tablou de pictor pornit de la schițe informe”. (Întâmplări din irealitatea imediată, pp. 20-27)

Părăsirea copilăriei printr-o alunecare sinuoasă și imprevizibilă în adolescență aduce transfigurări ale sufletului. Astfel “ceea ce ar fi trebuit să fie o amplificare și mereu crescândă fascinație a fost pentru mine un șir de nemulțumiri și de reduceri crunte la banal; evoluția continuă a lumii și, pe măsură ce lucrurile se organizau în jurul meu, aspectul lor inefabil dispărea, precum o suprafață lucioasă care se aburește”. (p. 28) Pentru ca, în final, “viața mea” să fie “o informitate în plus în pasta de evenimente a lumii, amorfă în totalitatea ei și indistinctă. Este pustietatea întâmplărilor din lume care înconjoară orice viață, și orice viață rămâne singuratică și izolată în acest desăvârșit deșert de fapte care mereu și mereu se petrec”. (Vizuina luminată, p. 71)

În vasta și liniștita “pustietate a întâmplărilor”, unde “oamenii din jurul meu apăreau niște biete ființe de compătimit pentru seriozitatea cu care erau mereu ocupați și credeau naiv în ceea ce fac și ceea ce simt”, exista o “singură ființă” care trăia contrariul. Doar ea “înțelegea aceste lucruri și pentru care aveam o admirație plină de respect: era nebuna orașului. Ea singură în mijlocul unor persoane rigide și umplute până în vârful capului cu prejudecăți și convenții, ea singură își păstrase libertatea de a țipa și de a dansa pe stradă când vroia. Umbla zdrențuită pe străzi, roasă de jeg, știrbă, cu părul roșu vâlvoi, ținând în brațe cu o tandrețe maternă o lădiță veche plină cu coji de pâine și cu diferite obiecte culese de prin gunoaie. Își arăta sexul trecătorilor cu un gest ce dacă ar fi fost întrebuințat în alt scop ar fi fost numit plin de eleganță și stil. Ce splendid, ce sublim este să fii nebun! Îmi spuneam eu, și constatam cu neînchipuită părere de rău cât de puternice obiceiuri stupide familiare și ce zdrobitoare educație rațională mă despărțea de libertatea extremă a unei vieți de nebun. Cred că cine n-a avut acest sentiment este condamnat să nu simtă niciodată veritabila amploare a lumii”. (Vizuina luminată, pp. 41-42)

“Veritabila amploare a lumii” poate fi trăită prin lucrurile simple și închipuite altfel decât arată realitatea; de pildă, iată “un gramofon de apă” unde “notele plouă după cum heruvimii făinii cântă din trompete de făină în timp ce elefantul meu și-a încurcat trompa într-o spirală fără sfârșit fără punct și fără virgulă fereastra s-a desfăcut din zid și a plecat în lume drum bun căci iată desenez altă fereastră”. (Poem grotesc, vol. Corp transparent)

Cum însă “modestia arivistului este suprema lui voluptate” iar în apropierea noastră “se găsește totdeauna cineva care în mijlocul unei tăceri generale să rostească cu voce tare o prostie”, “este destul de trist că azi mulți scriitori care coboară din turnul lor de fildeș vin de acolo plini de venin și de oarbe pasiuni politice și aduc în marea dezbatere socială confuzii, obscurantisme și intoleranțe – în locul cuvântului reconciliator pe care toți îl așteptăm de la ei. Este destul de trist – da – când <intelectualii> provoacă pasiuni și violențe, într-o vreme când numai de pasiuni și violențe nu ducem lipsă”. (Cu D.M. Blecher – un interviu)

ADRIAN MAJURU (n. 1968) este cercetator la Muzeul Municipiului Bucuresti și coordoneaza Muzeul Dr. Nicolae Minovici. Este autorul mai mulor carti despre Bucuresti, precum Bucurestiul mahalalelor sau periferia ca mod de existenta si Bucuresti. Povestea unei geografii umane. In sfera preocuparilor sale se afla si zona de underground social urban. In sprijinul celor care studiaza acest domeniu din perspectiva antropologica, a editat lucrari cu referire la cersetorie, delincventa, vagabondaj, sinucidere, nebunie, prostitutie, incepand cu anul 2005. Intre alte titluri publicate, amintim aici selectiv Copilaria la romani, Familia Minovici – univers spiritual si Destin valah in ilustratii si 101 texticulete. In prezent, coordoneaza seriile “Antropologia urbana” si “Periferii nocturne” la Editura Paralela 45.