Cortez (III)/ de Marius Constantinescu. GALERIE FOTO

Voi siete la luce, e l’ombra son io*

Giorgio Gualerzi, critic muzical

Mi s-au înnegrit de praf manșetele cămășii. Viorica tușește. A alege fotografii, a te opri la câteva zeci din câteva mii, nu e chiar cel mai ușor lucru. Greu să renunți la unele, imposibil la altele. Voi pleca de la Paris cu materiale în greutate de… optzeci de euro supliment de bagaj la Lufthansa. Voi fi Cerberul care va tăia și va spânzura în el. Ingrată îndatorire.

– Dirijori despotici?

– Despotici cu mine mai salcâm! Cam greu…

– Mulți cântăreți români – Eugenia Moldoveanu, Angela Gheorghiu… – s-au plâns de colaborarea cu Riccardo Muti.

– Aveau și de ce. Ca muzician, era foarte bun. Noi am cântat mult – Aida la Viena, dar și concerte, Das Klagende Lied de Mahler, ne înțelegeam foarte bine. Într-o zi, tot la Viena, ne-am revăzut. Eram în spectacole diferite. Mă oprește și îmi spune:

– Sai che l’anno prossimo faccio La forza del destino e ho fatto tutto il cast. Manca solo la Preziosilla. Per favore, me lo fai, perche voglio che sianno tutti grandi!

– Guarda, Riccardo, io questo ruolo, anche se mi muoio di fame, non lo faccio mai! Fammi tutto quello che vuoi, ma non questo!

Nu mi-a plăcut niciodată Preziosilla, în plus, dacă nu l-am făcut când eram tânără, ce rost mai avea să îl fac atunci? Parcă i s-a pus ceva sub nas instantaneu. A pufnit și a dat să plece.

– Nu te supăra, e dreptul meu! Nu am să fac nici­odată rolul ăsta!

– Bene, bene…

De atunci, nu am mai vorbit și nu am mai cântat cu el. După un timp, iar ne vedem și îl opresc:

– Stop. Vreau să te uiți în ochii mei: ai auzit vreodată că am cântat Preziosilla? Ți-a spus cineva că te-aș fi vorbit de rău? Perche ti puzza sotto il naso?

– A, no, ti pare, non è vero!

– Guarda, suntem încă tineri amândoi și mai avem meserie de făcut. Tu, dacă ai să auzi vreodată că eu am făcut rolul ăsta, să-mi dai două perechi de palme!

Au trecut treizeci de ani de atunci. Am auzit că s-a mai relaxat cu vârsta, că i-a făcut un copil unei plasatoare de la Scala… El era bun simfonist, dar nu cunoștea vocile chiar la fel de bine. De câteva ori, mi-a cerut niște lucruri care m-au făcut să îi spun:

– Riccardo, fallo tu, per vedere com’è! Quanti chili d’aria bisogna prendere per fare questa frasi? A che ti serve?

Prin anii optzeci, Scala voia să facă din nou Aida cu mine. El dirija și a spus:

– A, no, io prendo i miei artisti!

Așa s-a întâmplat și mulți ani după, când aș fi putut cânta, tot la Scala, Dialogurile Carmelitelor cu Leontina, doar că dirija tot el și era și director muzical. E o persoană foarte ranchiunoasă. Dacă Abbado a înțeles că nu pot face Wozzeck, Riccardo sub nicio formă.

– Dar de ce nu ați cântat niciodată cu James Levine?

– Nu știu, pentru că ținea la mine. Nu ne suprapuneam repertoriul. De câte ori eram la Met, aveam o sticlă de șampanie de la el în cabină. Bun dirijor, îndrăgostit de cântăreți!

Brusc, simt nevoia să întreb:

– Era Italia un model de seriozitate și organizare?

– La nivel general, da. La nivel personal, să te ferească Dumnezeu de momentul când un italian îți spune ci penso io*.

– Ce vreți să spuneți?

– Terminasem un spectacol cu Oberto la temutul Teatro Regio din Parma. Locuiam la Bologna și făceam naveta, că nu era departe. Ei bine, am salutat publicul, m-am schimbat cu o rochie lungă, mi-am pus un turban pe cap, ca să nu mai fie nevoie să mă recoafez, blana pe umeri și am ieșit să îi întâlnesc pe cei care așteptau autografe în fața teatrului. Pentru că eram cu ansamblul de la Teatro Comunale, am rugat să mi se găsească o formă de transport imediat după spectacol pentru a ajunge acasă, la Bologna. Ci penso io! îmi spunea ba unul, ba altul… La un moment dat, prinsă cu autografele, nici nu mi-am dat seama că nu se mai vedea nici umbră de colegii mei. Ci penso io… și mă lăsaseră de izbeliște, în miez de noapte, în fața teatrului! Machiată de scenă, în rochie lungă, turban și blană, îți dai seama ce arătare eram! Nu-ți spun că oprește o mașină de poliție exact în fața mea… Moartă de rușine, le explic că am avut spectacol la Regio și că… am rămas de nevoie, că au uitat să mă ia! Noroc că domnii polițiști au fost gentili, m-au suit în mașină și m-au condus până la gară, unde m-au urcat într-un tren de noapte care mergea la Bologna. Ei bine, dragule, trenul era plin numai cu muncitori și cu… păsări de noapte! Eu, printre ele, cu turbanul și cozile la ochi, boită toată… Am primit la ocheade și… cântăriri din ochi în acel drum cu trenul câte nu am văzut în viața mea! Ciudat, însă, nimeni nu m-a întrebat nimic… Și era arhiplin. Nici măcar o strapontină liberă. Moartă de oboseală, nu mi-a mai rămas decât să mă refugiez într-o toaletă a vagonului. Venea cineva, apucam beauty case-ul în mână, ieșeam, își făcea treaba, intram și îmi ocupam iarăși locul. A fost cumplit! Ci penso io…

– Și nu le-ați zis a doua zi?

– M-am supărat, m-am înfuriat, mi-am învățat lecția, mi-a trecut și… am râs. Tot râd de atunci.

Cum s-ar putea altfel? Duc cu mine în permanență grija că trecerea pe hârtie a unor episoade suculente în oralitatea lor le-ar putea ciobi din autentic și din savoare. E bine s-o citești pe Viorica. E mult mai bine s-o asculți.

Din volumul Cortez de Marius Constantinescu, în pregătire la Editura Baroque & Arts, colecția savoir-vivre. Cuvânt înainte: Mihai Stan. Ilustrația copertei: Ana Wagner

Material iconografic ©Viorica Cortez, arhivă personală