Coșmarul unei lumi conduse de femei

Efigia artizanală a lui Manneken Pis a fost demult înlocuită cu o statuetă micuță, reprezentând-o pe Judith la vârsta copilăriei. Dacă, totuși, cineva îl vrea musai pe băiețelul obraznic care face pipi, poate să îl găsească într-o versiune nouă, adaptată vremurilor mutilante pe care le grăiește acum Belgia. E un puști cu sexul din ghips foarte friabil, care se vinde doar însoțit de un ciocan, menit să-i sfârâme, după poftă (adică încetinel ori brusc) însemnul “bărbăției”.

Cum s-a ajuns la această situație? Și cine este misterioasa Judith, noul simbol al Bruxelles-ului? Bernard Quiriny (născut în Belgia, unul dintre cele mai apreciate tinere talente literare ale Franței, autor al unor cărți precum “L’Angoisse de la première phrase” sau “Contes carnivores”, dar și cronicar literar la Magazine littéraire) ne explică toată tărășenia pe întinderea celor 400 de pagini ale unei ucronii de factură orwelliană: “Les Assoiffées” (“Însetatele”). Suntem în anii 70 ai secolului trecut, în perioada când o revoluție aflată în siajul mișcărilor feministe a transformat Belgia în Benelux și a tăiat-o complet de restul lumii. Aici s-a instalat o dictatură de factură nord-coreeană, întemeiată însă pe discriminări sexiste. Femeile conduc toată viața cetății, bărbații, atunci când nu sunt uciși, sunt reduși la condiția de sclavi sau sunt plimbați în lesă pe străzi (pentru că politica oficială recomandă lesbianismul), iar șefa supremă este La Bergère, adică Ciobănița, păstorița Ingrid (funcția ei în nomenclatorul de meserii beneluxez este de împărăteasă) și, după moartea acesteia, Judith, fiica sa. Să nu uităm: există o singură formă tolerată de artă, cea practicată de sculptorița oficială a regimului, “expresionista” Solen Jupon-René.
Pătrunderea cititorului în această lume (în care amazoanele noastre se numesc brigadiere și se organizează în plutoane) se face pe două căi: 1. descrierea unei călătorii oficiale a unui grup de fini intelectuali germanopratini (cu nume precum Langlois, Bordeaux, Gould sau Léonore Alvert) în noua democrație de la Est (prima intruziune de acest fel tolerată de regimul imperial muieresc) și 2. jurnalul intim al unei neadaptate, locuitoare infidelă a imperiului, infirmiera Astrid van Moor.
Reportajul oficial al celor dintâi, seduși de organizarea de fier a societății feministe și de tâmpenia militantă (un șut pe care Quiriny îl dă stângii franceze, topite pe vremuri după miracolul comunismului stalinist), este contrazis la tot pasul de remarcile personale ale lui Astrid, care dezvăluie mizeria materială, indigența morală și îndoctrinarea generală, ascunse de privirile străinilor.
Una peste alta, în această lume extravagantă, absurdă și angoasantă, bășcălia romancierului este vitriolantă la adresa ideologiilor feministe, dar privește, în ultimă instanță, nu doar partițiile pe criterii de “gender”, ci și obsesiile separatiste de tipul celor care îi agită chiar acum pe flamanzi și pe valoni. Un roman acid, punând laolaltă pagini swiftiene, derapaje zeflemitoare à la “Borat” și exagerări delicios gogonate în spiritul lui Jarry.

DANIEL NICOLESCU. Absolvent, în 1982, al Universității București, Facultatea de filologie, secția română-portugheză. Redactor principal (și, începând cu 1991, grafician copertator) la Editura Eminescu, între 1985-2003. Colaborări (cronică literară, cronică plastică, traduceri) la numeroase reviste culturale, începând cu 1974. Redactor și art-director la diverse publicații din țară. A semnat mai multe volume de traduceri și un volum de interviuri. Din anul 2000 până în 2009 – editor executiv la Ziarul de Duminică.