Costi Stan – viața ca literatură/ de Stelian Țurlea

A trecut dincolo, la cele veșnice, după “o suferință intensă, dar scurtă”, un remarcabil scriitor, colaborator de la primul număr al “Ziarului de duminică”, mai presus de toate un prieten – Constantin Stan. A împlinit 60 de ani în urmă cu două săptămâni, pe patul de spital.

Membru în studenție al grupului “Noii”, alături de Mircea Nedelciu, Gheorghe Iova, Sorin Preda, Gheorghe Ene, Ioan Flora, Gheorghe Crăciun, prezent cu proză scurtă în antologia “Desant 83”, Constantin Stan a publicat înainte de decembrie 1989 trei romane. După 1990, s-a dedicat jurnalisticii o vreme, a fost redactor șef adjunct la revista “Expres”, director la “Expresul de marți”, secretar general de redacție la “București Match”. Ca lector la Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării din București și la Universitatea “Virgil Madgearu” din Craiova a pregătit generații de jurnaliști și a lăsat în urmă manuale de jurnalism extrem de utile. A semnat mai multe romane și cărți de publicistică în ultimul deceniu, iar pentru “Gerda” a primit Premiul Academiei în 2004. Timp de un deceniu a fost președintele secției de proză a Asociației Scriitorilor din București. A fost colaborator permanent al “Ziarului de duminică”, de la înființare până cu puțin înaintea morții, ținând ștacheta sus pentru un gen publicistic uitat și văduvit – reportajul cultural. Și-a trăit “viața ca literatură”, așa cum o spune unul dintre titlurile cărților sale de publicistică. Iubea literatura, iubea studențimea, iubea scrisul. Om de cuvânt, nu întârzia niciodată cu manuscrisele, știa ce înseamnă ghilotina dead-line-urilor. Era tăcut în general, vorbea puțin, o siluetă hieratică, cu plete, dornică de exactitate, de perfecțiune. Cu planuri multe, chiar și când vremurile îi erau potrivnice. A fost convins, între altele, că “liderii nu se impun, ci se aleg singuri”. Le-a aparținut. În vremuri în care puțini mai puneau preț pe virtuțile breslei, s-a străduit să-i adune pe scriitori laolaltă, măcar pe prozatori. A înființat Cercul de proză, mai mulți sau mai puțini se întruneau aproape în fiecare zi de marți, la Muzeul literaturii, discutau ultime apariții, citeau din manuscrise inedite. Era convins, ca mulți dintre noi, scriitorii, că “din publicare de cărți nu se mai câștigă azi nici bani, nici măcar o brumă de notorietate sau de prestigiu social. Este o viață, este o moarte pe cont propriu. Pe care, într-un gest sublim, mulți semeni de-ai noștri și-l asumă și pentru noi. Atâta vreme cât vor fi astfel de oameni, omul nu numai va supraviețui, dar va fi și învingător.” Costi Stan face parte dintre ei, chiar dacă a plecat.