Creația evoluției/ de Tudor Călin Zarojanu

În urmă cu câțiva ani, o colegă care știa că mă pasionează relația dintre religie și știință mi-a împrumutat cartea „Evoluția către creație” a Părintelui Grigorie. Autorul este un ex-profesor universitar, pe numele mirean Sandu Gheorghe, care nu numai că a ales, la un moment dat, calea Bisericii, dar își cere scuze foștilor studenți pentru ceea ce i-a învățat…

Am putut intra atunci în dialog epistolar cu autorul, care – în esență – s-a arătat îngrijorat de căile pe care a înțeles că umblă mintea mea! Din păcate, nu mi-a răspuns la întrebarea mea principală: care este presupusa contradicție dintre religie și știință, în particular dintre creaționism și evoluționism?

Între timp, din lecturi – recunosc – disparate și departe de-a fi complete, am aflat că răspunsul s-a dat încă din antichitate: nu există. În anii din urmă s-au scris numeroase cărți și articole pe această temă și s-a putut vedea că există de ambele părți bunăvoință și dorință de împăcare. Oamenii religioși, inclusiv înalți prelați, nu numai că au acceptat și folosesc din plin toate minunile tehnicii moderne – care, să nu uităm, este produsul științei și nu ar fi putut exista fără aceasta – dar au început să accepte, fie și tacit, o mare parte dintre teoriile care până nu de mult erau considerate potrivnice credinței.

Cu toate acestea, când vine vorba despre unele chestiuni particulare vechea „rivalitate” revine, chiar cu accente de exclusivism și intoleranță care păreau a fi istoric depășite. Este, în special, cazul „creație vs. evoluție”. Dovadă dezbaterea asupra manualelor școlare, asupra a ceea ce trebuie să li se spună și explice copiilor – un adevărat nou „Proces al maimuțelor”. În treacăt fie spus, Darwin n-a afirmat niciodată că că omul s-ar trage din maimuțe.

Și în această dezbatere, ca și în toate celelalte care au animat, de-a lungul secolelor, relația dintre Biserică și Academie – generic vorbind – totul pornește de la o serie de confuzii, mai exact de la citirea superficială a cărților sfinte (dar și a celor de știință!).

Nu de mult, Vaticanul le-a transmis credincioșilor să se ferească de noile păcate: „Să nu poluezi”, „Să nu încurajezi modificările genetice”… Știrea este senzațională, pentru că spune ceva crucial: o instanță religioasă – cea mai importantă, dacă ținem cont că păstorește un miliard și jumătate de pământeni – a dat oficial semnalul că preceptele religioase trebuie aduse la zi. Motivul este evident: pe vremea când Decalogul i-a fost revelat lui Moise de către Dumnezeu, nu exista o poluare semnificativă și nici vorbă despre genetică și clonare… Dar e posibil oare ca Tatăl Nostru să nu fi știut că se va ajunge aici? Pentru un dreptcredincios, răspunsul este, firește, negativ. Și atunci, singura concluzie posibilă e una care ține de domeniul evidenței și al bunului-simț: textele sacre au fost scrise pentru oamenii din vremea în care au fost scrise. În conținut și în formă ele au fost concepute pentru a fi înțelese, urmate și propovăduite de către pământenii de acum patru, trei sau două mii de ani. Orice discuție pe cuvântul Bibliei este superfluă dacă scăpăm din vedere că acele texte erau dedicate contemporanilor.