Creaționism vs. Evoluționism. De ce versus?/ de Tudor Călin Zarojanu

În primul rând, o observație: în forma sa cea mai rigidă, creaționismul implică evoluționismul. Într-adevăr, dacă luăm ad litteram ideea că Dumnezeu a creat un singur bărbat, pe Adam, și o singură femeie, Eva, și că toți oamenii din toate timpurile sunt descendenții acestora (ceea ce, firește, presupune incesturi între copiii celor doi, apoi între verișori), atunci existența unor oameni de rase diferite nu poate fi explicată decât prin faptul că descendenții au EVOLUAT într-o direcție sau alta. Mai mult, aceste evoluții – câtă vreme Biblia nu vorbește de vreo decizie a lui Dumnezeu de a face oameni foarte diferiți sau de a-i transforma pe unii – trebuie să fi fost forme de adaptare la mediu sau la orice altceva, deci SELECȚII NATURALE.

Într-o interpretare mai flexibilă, Dumnezeu a creat nu UN bărbat și O femeie, ci Bărbatul și Femeia, ca arhetipuri umane, și nimic nu-L poate limita să o fi făcut în diverse variante, de la bun început, și nici să intrevină, într-un fel sau altul, în dezvoltarea lor. Faptul că aceste lucruri nu sunt menționate în Vechiul Testament nu trebuie să ne mire mai mult decât acela că vine vorba despre un număr atât de mic de animale și plante sau decât absența oricăror referințe la mari evenimente istorice – fără legătură cu creștinismul și rădăcinile lui – petrecute până în momentul scrierii textelor.

Ei, bine, Biblia – la fel ca orice document religios al oricăriei confesiuni – nu este o carte de istorie, nici una de biologie ori fizică. Autorii ei nu și-au propus să alcătuiască o enciclopedie, iar dacă unele dintre texte au fost dictate de Dumnezeu însuși, nici El nu și-a propus asta. Biblia este o carte de credință și, după părerea mea, oricine încearcă s-o citească în altă cheie, din altă perspectivă, greșește. Greșesc și cei cei care țin să identifice în Biblie aluzii la fenomene științifice și evenimente tehnice (transformarea soției lui Lem în stană de sare, pentru că s-a uitat înapoi, ar fi urmarea unei explozii nucleare!), și cei care vânează inconsecvențele sau imperfecțiunile logice, dar – de partea cealaltă – greșesc și cei care se uită strâmb la oamenii care îndrăznesc să comenteze în vreun fel ceea ce e scris în cartea sfântă.

Crezi sau nu crezi, asta e tot. Nu poți să crezi un pic, cum nu poți să fii un pic gravidă. „Crede și nu cerceta” nu este o interdicție a raționalității, ci doar exprimarea – nu foarte inspirată, e drept – a acestui adevăr simplu și logic.

Este evident că mulți oameni care se declară creștini plutesc în confuzie. Nu poți să fii creștin și să nu crezi în Viața de Apoi ori să crezi în reîncarnare. Nu e nicio supărare dacă gândești așa, dar nu ești creștin. Creștinismul – ca oricare altă religie, precizez încă o dată – este un tot unitar. Nu te poți situa ÎN INTERIORUL lui decât dacă ți-l asumi ÎN ANSAMBLU. Nu poți să fii parțial creștin, n-are sens. Nu te împiedică nimeni nici să fii ateu, nici liber cugetător, nici să crezi în Dumnezeu fără a crede în ceea ce spune Biblia sau Biserica. Liberul arbitru e valabil și pentru credință. Dar trebuie să te decizi ce ești.

Tot în confuzie plutesc și cei care protestează față de predarea religiei în școli (nu a MODULUI de predare, ci a însăși prezenței în programă), dar își botează religios copiii, se cunună în biserică și se îngroapă cu popă. Or fi acestea ritualuri atee? Biserica e bună să te căsătorească, dar n-are ce căuta în școală? De ce botezăm copiii care, mai târziu, nu vrem să fie „îndoctrinați” cu religie? Botezul nu e tot dogmatic, preoții de la botez nu sunt „burtoși, bărboși și cu lanțuri la gât ca 50 Cent” (citat real)?

Dar m-am îndepărtat. Scuze.

Există o contradicție de fond între creaționism și evoluționism? Primul susține că lumea a fost creată de Dumnezeu, al doilea – că  „Universul, Pământul, ființele vii, societatea etc. trec printr-un proces continuu de dezvoltare” (cf. DEX). Poate îmi scapă mie ceva, dar unde e contradicția? E ca și când am susține că există o contradicție (ba încă antagonică!) între afirmația că am sădit o sămânță și aceea că din sămânță a crescut o plantă, care a produs la rândul ei semințe. Am citit cu atenție Biblia, de mai multe ori, și n-am găsit nicăieri ideea că Dumnezeu, după ce a creat lumea, a și ÎNGHEȚAT-o. Universul, Pământul, ființele vii și societatea chiar evoluează, se schimbă, nu într-un trecut biblic ori geologic, ci în prezent, sub ochii noștri! Românii nu arată și mai ales nu se comportă nici ca dacii, nici ca romanii, nici măcar ca românii din urmă cu un secol. Nu suferă de aceleași boli, nu au aceeași medie de viață, necum aceleași obiceiuri!

Aparenta contradicție are mai multe surse. Cea mai supărătoare dintre ele este falsificarea premiselor. Cu sau fără bună știință. De pildă, identificarea evoluționismului cu afirmația că „omul se trage din maimuță”. În primul rând, Darwin (foto) NU a susținut așa ceva, ci doar că au strămoși comuni. În al doilea rând, e o simplificare grosolană a teoriei lui. În al treilea rând, așa cum am văzut mai sus, definiția evoluționismului iese cu mult în afara construcției biologului britanic (care, în treacăt fie spus, credea în Dumnezeu). Chiar dacă aceasta ar fi infirmată în totalitate, evoluționismul ar rămâne în picioare, din motivul amintit mai sus: îl vedem cu ochii noștri, nu trebuie să ne demonstreze nimeni nimic.

De partea cealaltă, oamenii de știință au reușit să explice o mulțime dintre lucrurile care ne înconjoară și care se petrec în Univers, dar în privința CREAȚIEI acestuia sunt departe de-a se fi pus de acord. Și chiar dacă la un moment dat din toate variantele ar rămâne una singură – Big Bang, urmat de expansiune, să zicem, căci e cea mai populară – nici măcar Stephen Hawking, ateu declarat, nu are un răspuns la întrebările supărătoare: 1. Ce a fost ÎNAINTE de Big Bang?; 2. DIN CE s-a creat materia împrăștiată în Univers? Ca să nu mai adaug alta, și mai sâcâitoare: DE CE a avut loc Big Bang?

Dumnezeu a creat lumea și a lăsat-o să evolueze, intervenind doar atunci când consideră că e cazul. Este o perspectivă perfect coerentă, care nu conține nicio contradicție în termeni și care pe mine mă mulțumește pe deplin.

Restul sunt detalii, pe care teologii și oamenii de știință le pot discuta pe îndelete. Ceea ce și fac, de bună vreme, cel puțin în Occident. Era și timpul. În definitiv, la orice calendar ne-am raporta, omul gânditor există de cel puțin șase milenii. Or, din acest interval, religia și știința au fost despărțite doar în ultimele cinci-șase secole. Nici prin cap nu i-ar fi trecut lui Pitagora că trebuie să fie o contradicție între Teorema lui și existența zeilor!

Și în această privință, ca și în multe altele, România e mai înceată. Și nu mă refer atât la disponibilitatea și capacitatea BOR de a accepta frăția științei, cât la deschiderea noastră, a tuturor. Totuși, grație unor oameni precum Magda Stavinschi și Basarab Nicolescu, s-a mai aflat, cât de cât, și pe plaiurile noastre (inclusiv printr-un ambițios program școlar), că știința și religia nu se mai urăsc de moarte. Numai că, la noi, fără ură și fără dispreț e mai greu.