Cred ca n-am gresit gara, batrane

Pe peron ar fi trebuit sa fie autoritatile locale, daca nu cu paine si sare cel putin cu urari de bun venit, pionieri cu flori, lume curioasa. Dar nu era decat o gara aproape pustie dintr-un oras povestit, dar niciodata vazut.

Privind in jur, trist si nelinistit, dar diafan si mereu gata sa gaseasca o iertare pentru celalalt, Nichita ii spusese aproape conspirativ mai tanarului sau confrate: Cred ca am gresit gara, batrane!

Aceasta a fost prima intalnire a lui Nichita Stanescu cu Drobeta Turnu Severin. Se intampla prin 1982 si poetul cedase insistentelor lui Laurian Stanchescu de a merge la Turnu.

Ii povestise despre orasul asezat ca un amfiteatru, cu strazile dand in Dunare, despre piciorul podului lui Apolodor din Damasc, despre Cazane si farmecul unei plimbari cu vaporul pe fluviu.

Mai ales ii povestise cat de iubit e el, poetul, pe acele locuri, ce primire fastuoasa o sa i se faca, chiar din gara s.a.m.d. Fie ca nimeni nu crezuse ca Nichita va veni, fie luate de treburile minor importante de care se ocupau, autoritatile au uitat sa vina la gara sa-l intampine.

In disperare, Laurian mersese la seful de gara, sa-l gazduiasca si sa-i dea onorurile cat el va incerca sa sune mobilizarea. Vreo jumatate de ora s-a intretinut Nichita cu seful si sufletul lui a inceput sa se linisteasca.

Orasul e la locul lui, tot sub forma de amfiteatru, Dunarea curge mai tulbure si parca mai radioactiva dupa bombardamentele de anul trecut asupra sa si asupra Serbiei.

La Cazane, este la fel de frumos, numai ca pe o stanca imensa a aparut chipul urias al lui Decebal despre care unii, guri rele, ce sa-i faci, spun ca ar fi luat ceva trasaturi si din chipul celui care plateste lucrarea.

Oricum, ea aminteste mai degraba de brazii taiati de pe Tampa sub forma caligrafica a numelui celui ce intruchipa libertatea popoarelor: I.V. Stalin.

Rana adanca din natura si din constiinta s-a vindecat cu greu, sa vedem ce urmeaza sa se intample cu Decebalul ce va sa strajuiasca Dunarea.

Numai autoritatile nu mai sunt aceleasi si parca ti-e si greu sa-i numesti pe cei cativa confrati ce-au dus greul organizarii festivalului autoritati. Sigur, nu s-a mai inchis Tribunalul o zi intreaga – asa cum s-au suspendat toate procesele cat Nichita a stat de vorba cu oamenii legii, nu s-au mai daruit amfore faurite in cuptorul dacic de la aisesti, dar invitatii Sensului iubirii, chiar daca mai modesti decat Nichita, s-au purtat in plimbare pe Dunare asa cum poetul nu a facut-o desi i se promisese.

Pentru ca sa existe un microbuz (Severin – Bucuresti, Bucuresti-Severin), pentru ca sa existe afise, pliante sau diplome, pentru ca sala Palatului Culturii Teodor Costescu sa fie disponibila, pentru ca la Gura Vaii sa fie locuri libere pentru cazare, pentru ca fiecare amanunt sa nu devina o pricina de nervi, niste oameni s-au agitat, si-au calcat pe nervii lor, au zambit frumos si obositi.

Viorel Mirea, Ion Olaru, Ileana Roman au fost mai mult decat niste gazde, au fost paratrasnetul unei adunari de oameni pe-alocuri involburate, capricioase, razgaiate asa cum sunt scriitorii cand simt ca sunt iubiti. Iar daca sala foarte frumoasa – a Palatului a cuprins in jur de o suta de oameni care au ascultat cu atentie versuri sau ganduri despre Eminescu, care au trait poezia recitata de Eusebiu atefanescu, o suta de oameni care au iubit poezia (si) in acele zile asta se datoreaza in primul rand gazdelor noastre.

Daca numai in fiecare oras-resedinta de judet niste oameni ar atrage cate-o suta de cititori catre poezie ar fi un lucru formidabil.

Pentru ca ne plangem prea adesea ca oamenii se departeaza de valorile spirituale, ca nu mai au apetenta catre cultura ca altadata, ca sub povara grijilor de fiecare zi nu mai au timp, nu mai au bani, nu mai au starea, rabdarea si bunavointa de a se apleca asupra cartii de literatura fara sa facem mare lucru spre a indrepta ceva din raul pe care tot noi l-am produs.

Cand viata omului este agresata continuu de publicitate, cand produsele unei piete libere si concurentiale au un suport logistic si promotional exceptional nu este o rusine sa te adaptezi ei, sa suni si tu goarna si sa bati toba razboiului cu kitschul, cu apatia si bunul simt care, in asemenea conditii, inseamna sinucidere lenta, frumoasa, dar tot sinucidere.

In ultima seara a festivalului, o voce imitand-o foarte bine pe-a lui Ceausescu ne-a urat sa facem totul spre indeplinirea maretelor idealuri ale literaturii si poeziei.

ai toata lumea ras. Iepoca incepe sa starneasca hohote ceea ce vrea sa insemne un pas important catre normalitate. O normalitate in care isi afla locul si poezia.

Uitandu-ma in urma, gandind ca daca macar unul dintre cei ce au iesit in lumea poeziei printr-un premiu la acest festival va confirma si-si va aminti de Turnu Severin ca de locul bobarnacului initial, privind tot ceea ce s-a intamplat nu cu un entuziasm ca pret platit amabilitatii gazdelor ci cu un optimism cu frana trasa tot ar ramane suficient loc pentru a putea spune: Cred ca n-am gresit gara, batrane.