Creierii Matrioska (II)

Ei, dar sa vedem cum stam si cu pigmeii papusii Matrioska, inteligentele electronice care se cuprind in miezul profund al sistemului. Acolo unde nici lupele clasice nu te mai ajuta sa observi dispozitivele ganditoare, ceea ce nu inseamna ca ramai strain de perceptia subtilei lor activitati. Intre constructiile ingineresti destinate megascalei si cele insiruite pe nanoscala masurilor absolute, deosebirea nu tine decat de perspectiva, iar progresul nanotehnologiilor poate concura spectaculos cu cel evidentiat de structurile gigantice si de performantele lor uluitoare.

Un nanocomputer va avea dimensiuni intru totul potrivite denumirii sale, incadrandu-se firesc intr-un volum controlat de forte microscopice, precum enzimele (ca manipulatori moleculari) si atomii, constituiti in motoare, generatori de putere si asa mai departe: ansambluri infinitezimale, insa “cu lectia invatata” si intru totul apte s-o aplice conform schemei create anume pentru asemenea originali locuitori ai maruntaielor complexului Matrioska. Altfel zis, bacterii artificiale, dar care vor putea functiona ca niste uzine rationale performante si, totodata, capabile de automultiplicare.

Aceasta calitate a automultiplicarii este esentiala in cazul creierilor Matrioska, indiferent de dimensiunile lor. Omul da tema si interpreteaza prima masura. Restul melodiei se canta singura, dar si mai interesant e faptul ca muzica asta a sferelor se compune, ca o veritabila opera aperta, chiar in timp ce se interpreteaza, dincolo de om si de universul simturilor lui. Inclusiv computerul rezultat prin redispunerea intregii materii a sistemului solar pe o orbita optima in jurul stelei ce-l alimenteaza cu energie va trebui sa aiba inclus in programul sau de baza un plan de refacere permanenta a pieselor componente. Piesele respective sunt suportul fizic al complexelor operatii de calcul ramase in seama gandirii mecanice. Dar poate ca atributul “mecanic” nu e tocmai corect aici, fiindca un computer de atare proportii ciclopice, care mai si detine calitati de autoreproducere si autoperfectionare, devine automat stapanul timpului. Ca durata a existentei si posibilitati de operare, tinde efectiv spre infinit. O gandire mecanica, daca are suficient timp la dispozitie pentru a se desavarsi, va rupe inevitabil corsetul automatismelor primitive pe care i le putem schita noi, astazi, cu modestele noastre abilitati de ucenici vrajitori. Va invinge cerc dupa cerc, transformandu-se in ceva ce nu se mai poate descrie si nici chiar imagina.

Or, daca lucrul acesta se intrevede pentru un singur megacreier, fie si dezvoltat pe ruinele sistemului solar, sa facem totusi efortul de a ne inchipui intreaga papusa Matrioska asamblata conform schemei sale de structura si pusa integral la lucru. Perspectiva e de-a dreptul coplesitoare, fiindca presupune interconectarea tuturor creierilor de tip perfectionist si autoregenerator pe care ii poate introduce in scena mintea omului. De la computerul cosmic la nanocomputere, aceste masini sunt proiectate in ideea de a atinge, fiecare, performante teribile, chiar si intr-o manifestare independenta a resurselor proprii de calcul. Dar ce forta imensa, ce indescriptibila capacitate de inmagazinare si ce orizonturi vaste si impenetrabile ar avea gandirea cumulata a intregii retele de creieri Matrioska, asa cum propun nascocitorii sai de astazi, pentru constructorii utopiei de maine! Fiindca, iata, am primit si pana acum destule dovezi ca toate nazdravaniile pe care le gandeste omul la un moment dat, punandu-le pe hartie sub forma de planuri ale imposibilitatii totale, tind sa se si infaptuiasca intr-un viitor mai mult sau mai putin indepartat, in ciuda scepticilor si a clatinarilor din cap pe care le intampina pe traseu asemenea proiecte bulversante.

Confruntate cu fenomenul creierilor Matrioska, firile mai sensibile ar putea claca nervos, gasindu-si din nou refugiul in profetiile despre iminenta Apocalipsei. si in buna masura ar avea dreptate, intrucat ce proba mai convingatoare despre extinctia lumii asteptam, decat demolarea meticuloasa a insusi sistemului nostru solar? O lume s-ar sfarsi cu adevarat: lumea care de peste un miliard de ani s-a trudit sa produca materia vie si s-o conduca anevoios spre “trestia ganditoare” care suntem noi insine, conform cugetarii metaforice a lui Pascal. Imi inchipui ca, daca distinsului filozof i-ar fi trecut prin minte ce planuri apoteotice avea sa-si propuna “trestia” sa peste doar trei secole si ceva, si-ar fi schimbat urgent metafora, apucandu-se sa scotoceasca dupa alta mai potrivita, prin locuri pe care, de jena, nu le mai numesc acum. Sau asta o fi vreo exagerare de-a mea, contrazisa de ipoteza ca, sub cavalcada navalnica a stiintelor de frontiera, pana si spiritul pascalian ar putea incepe sa se indoaie, asa cum se indoaie trestia batuta de furtuna.

Lumea noua de dupa Matrioska va fi plina de suferinta pentru nostalgici, care nu vor mai avea unde sa admire un rasarit de soare romantic, din moment ce soarele va sta rasarit tot timpul deasupra lor. E greu de anticipat cum va arata viata in imensa scoica circumsolara, sau poate pe scoica, in eventualitatea ca torentele de energie ce hranesc piesele computerului gigantic vor fi totusi greu de suportat. Cum am mai observat, visatorii stiintei ne asigura ca si inteligenta umana are sa-si gaseasca loc in lumea aceea artificiala, cam inghesuita, totusi, intre diverse entitati create de neastamparul ei inventiv si intreprinzator. Satul de propria-i singuratate cosmica, omul va trebui sa-si imparta culcusul – in corpul simbolic al papusii rusesti – cu toate inteligentele acestea straine, dezlantuite naprasnic. Si inca n-ar fi nimic, dar exista semne ca Matrioska nu se opreste la limitele unei singure stele de sacrificiu, cum e Soarele nostru, ci tinde sa inglobeze in cutia ei nesatioasa galaxii intregi.