Creionul tâmplarului, de Manuel Rivas

E sus, în galerie, ascultă mierlele.

Ziaristul Carlos Sousa îi mulțumi atunci când ea, cu un zâmbet, îl invită să intre. Da, mulțumesc, se gândi în timp ce urca scările; în ușa fiecărei case ar trebui să existe doi ochi precum aceștia.

Stând pe un scaun de răchită, lângă o masă rotundă, cu o mână odihnindu-se pe cartea deschisă ca și cum ar fi zămislit o pagină strălucită asupra căreia urma să mediteze, doctorul Da Barca privea spre grădină, învăluit în aura unei lumini de iarnă. O imagine plăcută, dacă n-ar fi masca de oxigen. Tubul care o lega de butelie atârna de florile albe ale azaleelor. Lui Sousa scena i se păru de o melancolie tulburătoare și comică.

Când realiză că primește o vizită, alertat de scârțâitul parchetului din salon, doctorul Da Barca se ridică și își dădu masca jos cu o surprinzătoare agilitate, ca pe o manșă de control a unui joc pentru copii. Era înalt și lat în umeri și își ținea brațele ridicate și arcuite. Părea că funcția lor cea mai firească era îmbrățișarea.

Sousa se așeză uluit. Trăise cu ideea că avea să viziteze un agonic. Acceptă cu greu misiunea de a-i smulge ultimele cuvinte unui bătrân care dusese o viață agitată. Se gândea că avea să audă un firicel incoerent de voce, să fie martorul unei lupte patetică cu boala Alzheimer. Nu și-ar fi putut închipui niciodată o agonie mai luminoasă, de parcă, în realitate, pacientul ar fi fost conectat la un generator. Deși nu suferea de această boală, doctorul Da Barca afișa acel soi de frumusețe a tuberculoșilor. Ochii îi erau măriți, ca niște lămpi de veghe. O paloare rece, spoită cu puțin roșu în obraji.

A venit reporterul, spuse ea necontenind să zâmbească. Privește ce tânăr e.

Nu chiar așa de tânăr, răspunse Sousa, privind-o rușinat. Ba chiar am fost mai tânăr de-atât.

Luați loc, luați loc, îl invită doctorul Da Barca. Degustam puțin oxigen. Nu doriți să încercați?

Jurnalistul Sousa se așeză ceva mai liniștit. Bătrâna aceea frumoasă care îi deschisese ușa părea aleasă de dalta capricioasă a timpului. Și acel bolnav grav, internat în urmă cu două zile, temerar ca un campion la ciclism. La ziar îi spuseseră: “Du-te și ia-i un interviu. E un bătrân care trăiește în exil. Se zvonește că l-ar fi tratat chiar și pe Che Guevara în Mexic.”

Dar cui îi mai pasă de așa ceva în ziua de azi? Poate doar vreunui redactor de știri locale, care noaptea citește Le Monde Diplomatique. Sousa disprețuia politica. De fapt, disprețuia jurnalismul. În ultima perioadă, lucrase la secțiunea “Fapt divers”. Era dezgustat. Lumea părea un morman de bălegar.

Degetele lungi ale doctorului Da Barca se mișcau precum niște clape ale propriei existențe, legate de palmă printr-o veche loialitate. Ziaristul Sousa simți că acele degete îl explorau, lovindu-i trupul. Avu impresia că doctorul analiza cu felinarele ochilor înțelesul cearcănelor sale, al acelor pungi premature de deasupra pomeților, ca și cum i-ar fi fost pacient.

Ceea ce n-ar fi exclus, se gândi.

Marisa, iubito, dă-ne ceva de băut, ca să iasă bine necrologul.

Ce prostii spui! exclamă ea. Nu mai glumi așa.

Ziaristul Sousa se gândea să refuze tratația, după care își dădu seama de greșeala pe care ar fi făcut-o. Corpul îi cerea asta de câteva ore bune, o înghițitură, o nenorocită de înghițitură, i-o ceruse încă de când se trezise. În clipa aceea, simți că dăduse peste un fel de vrăjitor care poate citi gândurile celorlalți.

Sper că nu sunteți unul dintre acei domni Haș-Doi-O.

Nu, spuse el continuând ironia, tocmai, problema mea nu e apa.

Excelent. Avem o tequila mexicană care-i învie și pe morți. Două pahare, te rog. Apoi se uită spre el, făcându-i cu ochiul. Nepoții nu uită de bunicul lor revoluționar.

Cum vă simțiți? întrebă Sousa. Trebuia să înceapă de undeva.

După cum vedeți, spuse doctorul deschizând brațele într-un gest jovial, sunt pe moarte. Chiar v-am trezit interesul într-atât încât să îmi luați un interviu?

Ziaristul Sousa își aminti ce îi spuseseră la întâlnirea din Cafeneaua Vest. Și anume că doctorul Da Barca era un roșu bătrân și neînduplecat. Că fusese condamnat la moarte în 1936, dar scăpase cu viață ca prin minune. “Ca prin minune”, repetă unul dintre informatori. Și că, după ce ieșise din pușcărie, trăise exilat în Mexic, de unde n-a mai vrut să se întoarcă până după moartea lui Franco. El și ideile lui. Sau mai exact Ideea, cum spunea el însuși. “Un personaj din alte timpuri”, încheie informatorul.

Eu deja sunt ectoplasmă, îi spuse doctorul. Sau, dacă vreți, un extraterestru. De aceea am probleme cu respirația.

Șeful departamentului de știri locale îi dăduse o tăietură dintr-un ziar, cu o fotografie și o scurtă notă unde se anunța organizarea unor ceremonii omagiale dedicate doctorului. Îi mulțumeau pentru atenția, mereu dezinteresată, pe care o manifestase față de cei sărmani. “De când s-a întors din exil, povestea o vecină, ușa lui a fost mereu deschisă.” Sousa se scuză că nu îl vizitase mai devreme. Susținu că interviul fusese planificat înainte de internare.

Dumneavoastră, domnule Sousa, îl întrebă doctorul fără a se mai preocupa de propria persoană, nu sunteți de pe-aici, nu-i așa?

Îi zise că nu, că era mai din nord. Stătea aici de câțiva ani, și cel mai mult îi plăcea clima, aerul tropical din Galicia. Din când în când, mergea în Portugalia ca să mănânce ton à la Gomes de Sáa.

Scuzați-mi indiscreția, dar locuiți singur?

Ziaristul Sousa căută prezența femeii, dar aceasta dispăruse ușor, fără o vorbă, după ce lăsase paharele și sticla de tequila. Era o situație ciudată, aceea a ziaristului venit să ia un interviu, dar care este el însuși luat la întrebări. Urma să spună că da, că locuia singur, prea singur, dar preferă să râdă în loc de alt răspuns. Ar fi proprietara pensiunii, care e foarte îngrijorată de faptul că sunt prea slab. E portugheză, măritată cu un galician. Când se ceartă, ea îl face portughez, iar el îi spune că seamănă cu o galiciană. Vă scutesc de adjective, firește. Sunt cât se poate de josnice.

Doctorul Da Barca zâmbi gânditor. Singurul lucru bun în privința granițelor sunt trecerile clandestine. E îngrozitor ce poate face o linie imaginară, trasată într-o bună zi de un rege ramolit care stă întins în pat sau desenată la o masă de mai-marii lumii, ca și cum ar fi vorba de o partidă de poker. Îmi amintesc de un lucru teribil pe care mi l-a spus cineva. Bunicul meu a fost un om foarte rău. Dar ce a făcut, a omorât pe cineva? l-am întrebat. Nu, nu. Bunicul din partea tatălui a fost servitor în casa unui portughez. Se îmbătase de fiere istorică. Ei bine, am spus eu ca să-l necăjesc, dacă aș putea, aș alege pașaportul portughez. Dar din fericire, granița aceasta se va topi în propria absurditate. Adevăratele granițe îi țin pe oamenii amărâți cât mai departe de cârmuire.

Doctorul Da Barca își umezi buzele în pahar, după care îl ridică încet, ca pentru un toast. Știți? Eu sunt un revoluționar, spuse dintr-odată, un internaționalist. Din aceia de demult. Din Prima Internațională, ca să fiu mai exact. Găsiți c-ar fi ciudat?

Pe mine politica nu prea mă interesează, veni răspunsul instinctiv al lui Sousa ca un reflex. Mă interesează mai mult omul.

Omul, bineînțeles, murmură Da Barca. Ați auzit de doctorul Nóvoa Santos?

Nu.

Era un om foarte interesant. A descris teoria realității inteligente.

Îmi pare rău, nu îl știu.

Stați liniștit. Toată lumea l-a uitat, inclusiv majoritatea medicilor. Da, da, realitatea inteligentă. Cu toții țesem un fir, precum viermii de mătase. Roadem și ne luptăm pe frunzele de dud, dar firul acela, dacă se intersectează cu altele, dacă se împletește, poate să sfârșească într-o frumoasă tapiserie, o pânză de neuitat.

Se înnopta. În curte, o mierlă își luă zborul ca o pentagramă neagră, ca și cum și-ar fi amintit dintr-odată de o întâlnire de care uitase, de partea cealaltă a graniței. Frumoasa doamnă se apropia din nou de galerie, cu mersul lin precum scurgerea nisipului dintr-o clepsidră.

Marisa, spuse el brusc, cum era poezia aceea cu mierla, a bietului Faustino?

Tanta paixón e tanta melodía

tiñas nas túas veas apreixada,

que unha paixón a outra paixón sumada,

no breve corpo teu xa non cabía.

În portugheză, în original. În traducere liberă: “Atâta pasiune și atâta cântec/ în vene-ți zăceau întemnițate/ încât două pasiuni de-ai fi socotit împreunate/ n-ar fi-ncăput în puținul tău pântec.” (n. tr.)

Recită fără a se lăsa rugată și fără o nimic forțat în tonul vocii, părând că răspunde unei rugăminți firești. Mai ales privirea ei, splendoare de vitralii în crepuscul, îl mișcă profund pe ziaristul Sousa. Luă o gură zdravănă de tequila ca să vadă cât de tare ardea.

Cum vi se pare?

Superbă, răspunse Sousa. A cui e?

A unui poet-preot căruia îi plăceau foarte mult femeile. Surâse. Un exemplu de realitate inteligentă.

Dar dumneavoastră cum v-ați cunoscut? întrebă ziaristul, fiind în sfârșit dispus să ia notițe.

Eu deja îl știam, de pe vremea când se plimba pe Alameda. Dar prima oară l-am auzit când a vorbit la teatru, povesti Marisa privindu-l pe doctorul Da Barca. Mă dusesem cu niște prietene. Era o acțiune republicană, în timpul căreia se dezbătea subiectul legat de dreptul femeilor de a vota. Azi poate părea ciudat, însă pe atunci era ceva extrem de controversat, chiar și printre femei, nu-i așa? În momentul acela, Daniel s-a ridicat și a spus povestea aceea cu regina albinelor. Îți mai amintești, Daniel?

Care e povestea cu regina albinelor? întrebă Sousa curios.

În Antichitate, nașterea albinelor era un mister. Înțelepții, precum Aristotel, au venit cu teorii care mai de care mai nebunești. Se spunea, de exemplu, că albinele ar fi apărut din burta leșurilor de boi. Și tot așa, veacuri la rând. Dar știți de ce? Pentru că nu erau capabili să vadă că regele era, de fapt, o regină. Cum să susții libertatea bazându-te pe o minciună atât de sfruntată?

L-au aplaudat mult, adăugă ea.

Ei, n-au fost chiar ovații interminabile, grăi doctorul cu umor. Dar au aplaudat, într-adevăr.

Marisa continuă:

Eu îl simpatizam dinainte. Dar după ce l-am auzit vorbind în acea zi mi s-a părut cu adevărat atrăgător. Ba încă și mai mult atunci când am fost prevenită de propria familie: nici prin cap să nu-ți treacă să te apropii de bărbatul acela! Imediat au aflat cine era.

Eu am crezut că era croitoreasă.

Marisa râse.

Da, l-am mințit. Am fost să-mi fac o rochie la o croitoreasă al cărei atelier se afla chiar în fața casei unde locuia mama lui. Eu ieșeam de la probe, iar el terminase vizitele la pacienți. M-a privit, eu am continuat să merg și, dintr-odată, s-a întors. Lucrezi aici? Eu am dat din cap că da. Ia te uită, ce croitoreasă frumoasă! Mătasea trebuie că e materialul tău.

Doctorul Da Barca o privea cu ochii săi bătrâni, impregnați de dorință.

Printre ruinele arheologice din Santiago, sigur mai există pe undeva un pistol ruginit: cel pe care ea, încercând să ne salveze, ni l-a adus în închisoare.

2.

Herbal nu vorbea mai deloc.

Ștergea mesele cu o cârpă, meticulos, ca și cum ar fi lustruit un instrument cu o bucată de piele de căprioară. Golea scrumierele. Mătura localul, încet, scormonind fără grabă cu mătura prin colțuri. Cu un spray, împrăștia în cercuri un miros de pin canadian, așa scria pe etichetă, și tot el aprindea firma dinspre stradă, cea cu litere roșii și figura unei walkirii care părea să-și susțină greutatea sânilor grație unor bicepși puternici. Dădea drumul la combina audio și punea discul acela nesfârșit, Ciao, amore, care se repeta toată noaptea ca o litanie carnală. Manila bătea de câteva ori din palme, își aranja părul de parcă ar fi urmat să debuteze într-un cabaret, iar Herbal trăgea zăvorul ușii.

Manila spunea:

Haideți, fetelor, că azi vin ăia cu pantofi albi.

Ton alb. Făină de pește. Cocaină. Ăia cu pantofi albi invadaseră teritoriul bătrânilor contrabandiști din Fronteira.

Herbal rămânea cu coatele pe bar, undeva în spate, ca o santinelă în ghereta ei. Ele îl știau acolo, înregistrând fiecare mișcare, spionându-i pe tipii cu care erau, vorba lui, aparent niște domni, dar în realitate mârlani. Rareori își părăsea postul de supraveghere ca să o ajute pe Manila să servească băuturile, iar asta în puținele momente de grabă, și o făcea asemeni unui administrator de cantină aflat în mijlocul câmpului de luptă, ca și cum ar fi vărsat licoarea direct în ficatul clientului.

Maria da Visitação venise de curând dintr-o insulă din Oceanul Atlantic, din apropierea coastelor Africii. Fără acte. Cu alte cuvinte, fusese vândută Manilei. În noua sa țară nu știa mai nimic în afară de șoseaua care ducea spre Fronteira. O privea de la fereastra apartamentului, aflat în aceeași clădire în care se găsea și clubul, complet izolată, fără nimic în vecinătate. Pe pervazul ferestrei era o mușcată. În timp ce pândea nemișcată la fereastră, dacă o zăreai de-afară, ai fi zis că niște fluturi roșii s-au așezat pe frumosul ei chip de totem.

De cealaltă parte a șoselei se întindea o luncă plină cu mimoze. În acea primă iarnă petrecută acolo, acest lucru i-a fost de mare ajutor. Înfloreau pe mal ca niște lumânări aprinse într-o ofrandă adusă sufletelor, iar viziunea aceasta o încălzea. Asta, alături de cântecul mierlelor, cu fluieratul lor melancolic de suflete negre. Dincolo de luncă, se afla un cimitir de mașini. Uneori, se vedeau oameni cotrobăind după piese în grămada de fier vechi. Singurul locuitor permanent era un câine legat cu lanțul de o mașină fără roți, care îi servea drept cușcă. Urca pe capotă și lătra cât era ziua de lungă. Asta n-o încălzea deloc. Ea avea impresia că se afla foarte în nord. Că mai sus de Fronteira începea o lume de negură, furtuni și zăpadă. Bărbații care se întorceau de acolo aveau lumini în ochi, își frecau mâinile când intrau în club și beau tării.

Cu excepția câtorva, nu vorbeau mult.

La fel ca Herbal.

De Herbal îi plăcea. Nu o amenințase niciodată, și nici nu ridicase mâna la ea s-o lovească, așa cum auzise că pățesc fetele din celelalte cluburi de pe șosea. Nici Manila nu o pocnise, deși numai ea știa ce era la gura ei în anumite zile. Maria de Visitação își dăduse seama că dispoziția Manilei depindea foarte mult de mâncare. Atunci când se simțea bine la masă, le trata ca pe niște fiice. Dar în ziua în care își dădea seama că e grasă, înjura mai ceva ca un birjar. Niciuna dintre fete nu știa precis care e relația dintre Herbal și Manila. Dormeau împreună. Sau cel puțin dormeau în aceeași încăpere. Iar în club se comportau ca o proprietară cu un angajat, dar fără a da sau a primi ordine. Pe el nu îl înjura niciodată.

Clubul se deschidea pe înserat, iar ele dormeau în timpul zilei. La prima oră a după-amiezii, Maria da Visitação coborî în local. Se trezise mahmură, cu gura uscată, cu sexul îndurerat din cauza greutății contrabandiștilor, și i se făcu poftă de un suc de lămâie amestecat cu bere rece. Cu obloanele trase, așezat la o masă, sub o lampă care azvârlea un strop de lumină în încăperea aflată în penumbră, stătea Herbal.

Desena cu un creion de tâmplărie pe niște șervețele de masă.

Din volumul în pregătire la Editura Curtea Veche. Traducere din limba spaniolă de Alexandra Recov