Crimă de mântuială/ de Raymond Chandler

“E foarte adevărat că nu făceam nimic deosebit în dimineața aceea. Mă uitam la coala albă de hârtie din mașina de scris și mă gândeam să redactez o scrisoare. La fel de adevărat e și că nu prea am ce face dimineața, în general. Dar ăsta nu e un motiv să plec la vânătoare după colierul de perle al doamnei Penruddock. Nu sunt polițist.

Ellen Macintosh e cea care mi-a dat telefon și asta a schimbat situația.

– Ce mai faci, dragule? m-a întrebat ea. Ești ocupat?

– Da și nu, am răspuns. Mai mult nu. Îmi merge foarte bine. Ce s-a întâmplat?

– Nu cred că mă iubești, Walter. Și, oricum, ar trebui să-ți găsești ceva de lucru. Ai prea mulți bani. Cineva a furat perlele doamnei Penruddock și vreau să i le găsești.

– E posibil să credeți că discutați cu cineva de la secția de poliție, am spus eu cu răceală în glas. Aceasta este locuința lui Walter Gage. La telefon e domnul Gage.

– Ei, bine, atunci transmiteți-i domnului Gage, din partea domnișoarei Ellen Macintosh, că, dacă nu vine aici în jumătate de oră, va primi un pachețel prin poștă, conținând un inel de logodnă cu diamant.

– Ce să zic, de mare folos mi-a fost! Hoașca aia bătrână o să mai trăiască încă cincizeci de ani.

Dar ea închisese deja, așa că mi-am pus pălăria, am coborât și am plecat cu Packardul meu. Era o dimineață frumoasă de aprilie, dacă vă pasă de asemenea amănunte. Doamna Penruddock locuia pe o stradă lată și liniștită din Carondelet Park. Clădirea arăta probabil exact la fel de cincizeci de ani încoace, dar asta nu compensa faptul că Ellen Macintosh s-ar putea să locuiască în ea încă cincizeci de ani de-acum încolo, dacă doamna Penruddock nu murea și avea în continuare nevoie de o infirmieră. Domnul Penruddock decedase cu câțiva ani înainte, fără să lase niciun testament, doar o moșie cu treburile cât se poate de încâlcite și o listă de pensionari lungă cât o zi de post.

Am apăsat butonul soneriei și mi-a deschis, nu foarte repede, o bătrânică cu șorț de slujnică și părul cărunt, încolăcit într-un coc înalt. S-a uitat la mine ca și când nu m-ar mai fi văzut niciodată și nu avea chef să mă vadă nici acum.

– Domnișoara Ellen Macintosh, vă rog, i-am spus. O caută domnul Walter Gage.

Bătrânica a pufnit, apoi s-a răsucit fără o vorbă. Am străbătut amândoi ungherele mucegăite ale casei și am ajuns la o terasă închisă cu sticlă, cu mobilier de răchită și miros de morminte egiptene. Pufnind încă o dată, femeia s-a îndepărtat.

Peste un minut, ușa s-a deschis din nou și în prag a apărut domnișoara Ellen Macintosh. Poate că nu vă plac fetele înalte, cu părul de culoarea mierii și pielea de nuanța piersicii coapte pe care vânzătorul și-o alege din lada abia desfăcută. Dacă nu vă plac, îmi pare rău pentru voi.

– Dragul meu, ai venit, până la urmă! a exclamat ea. Ce frumos din partea ta, Walter. Acum stai jos și lasă-mă să-ți povestesc totul.

Ne-am așezat.

– A fost furat colierul de perle al doamnei Penruddock, Walter.

– Mi-ai spus asta la telefon. Nu mi-a crescut temperatura.

– Dacă-mi permiți o observație profesională, a spus ea, probabil că e scăzută sub limita normală – permanent. E vorba de un șir de patruzeci și nouă de perle roz identice, pe care domnul Penruddock i l-a făcut cadou cu ocazia nunții de aur. Doamna nu le-a purtat aproape deloc în ultima vreme, poate doar la Crăciun sau când a luat masa cu două prietene foarte bătrâne și s-a simțit destul de bine ca să stea pe scaun. Și, de fiecare Zi a Recunoștinței, dă o cină pentru toți pensionarii, prietenii și foștii angajați pe care domnul Penruddock i-a lăsat pe capul său. Le-a purtat și atunci.

– Ai cam încurcat timpurile verbale, i-am zis, dar am înțeles ideea. Continuă.

– Ei, bine, a spus Ellen, cu o privire pe care unii o numesc obraznică, perlele au fost furate. Da, știu e a treia oară când ți-o spun, dar povestea e învăluită în mister. Erau păstrate într-o cutie învelită în piele, într-un seif vechi, care stătea mai mult descuiat și pe care, după părerea mea, un bărbat puternic îl putea deschide cu degetele și dacă era încuiat. A trebuit să iau o hârtie din el în dimineața asta și m-am uitat la perle numai ca să le salut…

– Sper că nu ți-a dat prin gând să rămâi cu doamna Penruddock în speranța că ți-ar putea lăsa ție colierul, am întrerupt-o eu țâfnos. Perlele se potrivesc foarte bine cu bătrânii și blondele grase, dar fetele înalte și slabe…

– Taci, dragule, mi-a retezat Ellen vorba. Normal că nu am așteptat după ele – doar sunt false.

Am înghițit în sec și m-am uitat lung la ea.

– Păi, am zis eu, privind-o chiorâș, am auzit eu că bătrânul Penruddock mai scotea câte-un iepure chior din pălărie, dar să-i dea propriei soții un șir de perle false la nunta de aur le întrece pe toate.

– Nu fi prost, Walter! Au fost cât se poate de veritabile atunci. Numai că doamna Penruddock le-a vândut și a făcut imitații după ele. Unul din prietenii ei mai în vârstă, domnul Lansing Gallemore, de la firma Gallemore Jewelry, s-a ocupat de toate cu discreție, pentru că, bineînțeles, ea nu voia să afle nimeni. De-asta nu am chemat poliția. Le vei găsi tu pentru ea, nu-i așa, Walter?

– Cum? Și de ce le-a vândut?

– Pentru că domnul Penruddock a murit pe neașteptate și nu a lăsat nicio dispoziție privitoare la oamenii pe care-i întreținea. Pe urmă a venit criza și doamnei Penruddock nu i-au mai ajuns banii. Abia a mai avut cu ce să-și întrețină gospodăria și să-și plătească servitorii care o slujesc de atâta vreme. Ar prefera să moară de foame decât să renunțe la unul din ei.

– Asta-i altceva, am spus. Îmi scot pălăria în fața ei. Dar cum dracu’ o să găsesc perlele și de ce mai contează că au dispărut, dacă tot sunt false?

– Păi, perlele – imitațiile, vreau să zic – au costat două sute de dolari și au fost făcute în mod special în Boemia. Comanda a durat câteva luni și, după cum merg lucrurile acolo, e posibil să nu se mai poată obține alt set de imitații bune. Și doamna Penruddock e îngrozită că se va afla că sunt false sau că hoțul o va șantaja când va constata că nu sunt veritabile. Vezi tu, dragule, știu cine le-a furat.

– Hă? am exclamat eu, folosind un cuvânt pe care foarte rar îl rostesc, întrucât nu consider că face parte din vocabularul unui gentleman.

– Șoferul pe care l-am avut acum câteva luni, Walter – o brută de zdrahon pe nume Henry Eichelberger. A plecat pe neașteptate alaltăieri, așa, fără motiv. Nimeni nu pleacă de la doamna Penruddock. Ultimul ei șofer a fost un domn foarte bătrân care a murit. Dar Henry Eichelberger a plecat fără un cuvânt și sunt sigură că a furat perlele. A încercat să mă sărute odată, Walter.

– Serios? am zis, cu voce indiferentă. A încercat să te sărute, zici? Și unde e halca asta e carne, dragă? Ai idee? Nu mi se pare deloc probabil să stea pe la colțul străzii, așteptând să apar eu și să-i trag un pumn în nas.

Ellen și-a coborât genele mătăsoase – iar când face așa, eu mă înmoi ca părul de la ceafă al femeii de serviciu.

– N-a fugit. Trebuie să fi știut că perlele sunt false și că o poate șantaja în siguranță pe doamna Penruddock. Am sunat la agenția prin care a venit la noi. S-a întors acolo și s-a înregistrat pentru o altă angajare. Dar mi s-a spus că regulamentul nu le permite să-mi dea adresa lui.

– Dar de ce să nu fi furat altcineva perlele? Un hoț, de exemplu?

– Nu e altcineva. Servitorii sunt în afară de orice bănuială, peste noapte casa se încuie bine, ca o ladă cu gheață, și nu au existat semne de spargere. Pe lângă asta, Henry Eichelberger știa unde se țin perlele, pentru că m-a văzut când le-am pus la loc ultima oară după ce le-a purtat doamna Penruddock – adică atunci când i-au venit în vizită două prietene foarte bune, la comemorarea morții domnului Penruddock.

– Trebuie să fi fost un chef strașnic, am spus. Bine, mă duc la agenție și-i oblig să-mi dea adresa lui. Unde e?

– Se numește Agenția de Plasament Ada Twomey și e în clădirea cu numărul două sute, pe East Second, un cartier foarte periculos.

– Nici pe jumătate la fel de periculos pe cât va fi vecinătatea mea pentru Henry Eichelberger. Așa, deci, a încercat să te sărute?

– Perlele, Walter, a spus Ellen cu blândețe, sunt lucrul care contează. Sper că nu a aflat deja că sunt false și nu le-a aruncat în ocean.

– Dacă le-a aruncat, o să-l oblig să sară după ele.

– Are un metru nouăzeci și e solid și puternic, Walter, m-a informat ea, cam reținută. Dar nu e la fel de chipeș ca tine, bineînțeles.

– Tocmai dimensiunile mele. Va fi o plăcere. La revedere, draga mea.

Ellen mă prinse de mânecă.

– Încă un lucru, Walter. Nu mă deranjează puțină bătaie, pentru că e o dovadă de bărbăție. Dar nu trebuie să provoci un scandal care să implice poliția. Și, deși ești foarte bine clădit și robust și ai jucat la blocaj în facultate, dai semne de slăbiciune în fața unui lucru. Îmi promiți că nu vei bea deloc whisky?

– Eichelberger ăsta, i-am spus eu, e singura băutură pe care o vreau.”

Din volumul în pregătire la Editura Nemira. Traducere de Antuza Genescu si Radu Săndulescu