Crimă la Torino (IV)/ de Stelian Țurlea

Abia rămăsesem numai noi trei, după ce plecaseră cele două porumbițe trimise de Noe Nababul să ne instruiască și ne-am apucat de răsfoit dosarele primite, doldora de zeci și zeci de cópii de articole din ziare și reviste, cópii ale anchetelor făcute de reporterii unor televiziuni, cópii ale analizele procurorilor, m-am plictisit după scurtă vreme, toată documentația putea fi interesantă dacă voiai să reconstitui crima, cu toate pistele ei incredibile, nu pentru o ficțiune. Cel puțin pentru mine, care n-aveam de gând să scriu despre crima aceea. Mă decisesem să scriu despre altceva. Am trântit dosarul pe măsuța de lângă mine și-am izbucnit,

am căzut în capcană ca proștii!

Veteranul, cu ochii scăpărând și mai verzi, nu răbdă să nu mă apostrofeze,

domnul meu, limitează-ți aprecierile la propria persoană, chiar dacă ai dreptate în principiu,

dar nici nu se stinse bine ecoul vorbelor lui și Laura Firan izbucni,

știi bine că are dreptate, am căzut de proști.

Nu-i mai bine să vorbiți pentru voi? nu se lăsă Veteranul,

adică vrei să spui că ți se pare-n regulă? întrebă ea,

nu mi se pare, dar asta nu-nseamnă c-am căzut de prost,

fie, zi-i cum vrei, dar tot suntem într-o situație fără ieșire.

N-are rost să ne certăm, am încercat eu o împăcare, dacă tot de la vorbele mele izbucnise tensiunea, mai bine să analizăm ce e de făcut.

Nu ne obliga nimeni să continuăm, nu exista vreo penalizare, dar ar fi fost penibil să abandonăm după atâta tam-tam și atâtea apariții ale numelor noastre în presă. Mulți și-ar freca mâinile satisfăcuți de neputința noastră și, odată cu grimasele despre avertismentele care, chipurile, ar fi existat fără să le bage careva în seamă, ar curge valuri de întrebări deloc delicate. De ce s-au retras? Și-au pierdut inspirația? Au dat de greu? Nu le mai convine suma enormă promisă câștigătorului și vor mai mult? Insistă pentru alte avantaje? Cine ne-ar crede că ne rețin scrupulele meseriei? Nu știam de la început în ce ne angajam?

Treacă-meargă să scrii câte un roman cu un titlu identic, în fond, doar unul iese pe piață, dar tema nu e cam impusă? Nu urmărea Nababul glorie personală pe seama noastră? Aveam vreo siguranță că toate câte se promiseseră se vor și îndeplini? Nu cumva altceva se ascunde în spate?

După ce-am întors cu toții întrebările pe toate fețele, Laura Mogan izbucni,

uite, ce-i, nimeni nu ne-a obligat să ajungem aici, am știut de la început, dacă n-am știut, nimeni altul nu e vinovat, așa că eu cred că n-are rost rost ne mai văicărim,

nu ne văicărim, se retrase în carapace Veteranul, profund jignit, întoarcem situația pe toate fețele,

cu ce rost? întrebă Laura,

cu ce rost? se auzi ecoul Veteranului, de parcă ar fi fost un răspuns,

da, cu ce rost? mă trezii și eu spunând.

Am căzut de acord să ne retragem în camerele noastre, să ne apucăm de scris ori să admirăm superba grădină, fiecare după cum îl taie capul.

Eloisa

Simțeam că mă sfârșesc. Îl priveam cum iese din hotel și urcă în microbuzul alb, în care sigur ceilalți doi își ocupaseră locurile din timp, cum știam că fac mereu, nu-i mai vedeam, vor să fie primii la orice. Nu s-a uitat o clipă în sus, să mă vadă ițită la fereastră, nu-i păsa de bătăile mele de inimă. Simțeam să mă sfârșesc de emoții.

Până să trag aer în piept, au dispărut.

Mi-am dat brusc seama ce sarcină ingrată îi pusesem pe umeri. Nu-l vedeam bine între cei doi rechini care își făuriseră cariera adulmecând și profitând de toate scandalurile politice majore. George al meu era prea naiv sau prea dezinteresat să-i urmeze pe drumul pe care o apucaseră, dar era și prea slab să spună ceva, să se împotrivească măcar, și se lăsa târât, să fie mereu al doilea, un învățăcel amărât. Insistasem să meargă la Torino, convinsă că îi era dată o șansă să iasă în sfârșit în frunte, are cu ce, dar când i-am văzut pe cei doi vulturi stând la taclale la barul hotelului cu o fetișcană trimisă de gazde, sigur unsă și ea cu toate alifiile, în ciuda tinereții, am înțeles că nu avea nici o șansă, că lupta se va da între cei doi, nu pentru că el ar fi avut mai puțină inspirație sau un talent inferior, ci pentru că vulturii erau hotărâți să recurgă la orice mijloace să-și adjudece trofeul și să pună mâna pe bani. Voiam din tot sufletul să greșesc, dar știam că nu se va întâmpla așa. Aveam să aflu repede, zece zile nu erau o veșnicie.

Mă bucuram că insistasem să rămân în oraș, chiar dacă-l intrigasem. Nu puteam face mare lucru să-i împiedic să acționeze, nici n-aveam cum ști ce planuri își făcuseră, dar măcar eram pe-aproape, cu ochii pe ei, un ghimpe, și le puteam semnala că sunt acolo. Sau speram să reușesc să fiu cu ochii pe ei. Nu că le-ar fi păsat în vreun fel.

Nici o clipă nu mi-a trecut prin cap că m-ar fi înșelat. Nu că ar fi un mototol, dar sigur nu s-a gândit vreodată s-o facă, deși sunt convinsă că nu lipsiseră ispitele. Pur și simplu mă iubea. Era cel mai loial om. Poate îi și convenea toată situația și o aventură, oricât de neînsemnată, i-ar fi tulburat tabieturile și liniștea în care se simțea bine. Orice schimbare însemna pentru el o tevatură cumplită, socotea că un bărbat vrednic e cel care nu-și pierde timpul regulând pipițe oferite la ocazii, își complică doar viața cu ele, când are tot ce-și dorește la îndemână. Era fericit cum se aranjaseră lucrurile pentru el. Trebuie să admit că nu mă-ndemnam nici eu să aflu cum aș reacționa într-o situație diferită. Ce își imaginează, e altă poveste. Știu că se-nchipuie un crai, altfel n-ar puia într-atât femeile de toate felurile în cărțile sale, de parcă le-ar fi cunoscut, distractiv la culme, păcălește cititorii, nu pe mine.

Trebuia să-mi fac un plan, îmi era mintea goală, nici nu puteam pierde vremea în camera de hotel în care mă învârteam ca o gâză prinsă sub borcan, așa că am ieșit să bat orașul. Nu există cale mai bună să te relaxezi decât să treci din magazin în magazin, să-ți clătești ochii cu noutățile vestimentare, chiar și dacă nu sunt la modă, să pipăi materiale, să admiri culori, să observi croieli, să probezi, să te fâțâi în cabină în fața oglinzilor, să ceri sfaturi, sigură că ți se vor face complimente după care tânjești, să compari prețuri, nu contează dacă până la urmă cumperi ori nu. Nu există femeie să nu mă înțeleagă.

Mă gândesc că am avut noroc în viață, nu doar pentru că m-am născut într-o casă cu de toate, poate chiar cu prea multe, mi-am dat seama când o prietenă pe care o înfuriasem mi-a strigat comunisto, credea că o să mă prăbușesc de supărare, n-am făcut-o, nu mă știam pătată cu nimic. Tata fusese mare mahăr comunist, dar eu n-aveam nicio treabă cu asta, abia intram la liceu când s-a prăbușit regimul. Nu-mi spunea nimic ideologia lui nici atunci, nu mi-a spus nici mai târziu. Am dus-o la fel și înainte, și după, nu se schimbase nimic pentru mine, doar că acum îmi puteam cumpăra ce muzică voiam de pe piață, nu de la bișnițari, și nu mă mai obliga nimeni să îmbrac uniforma pe care o detestam. Aveam de toate, dar tata mă ținea din scurt, n-am știut cum arată petrecerile colegilor până am ajuns studentă. Am urmat o facultate pentru că așa voiam, nu mă obligase nimeni și nu-mi ținuse nimeni predici despre cum se câștigă pâinea zilnică.

Sigur eram destul de încuiată și probabil puteam fi dusă ușor de nas, doar că nu prea se îndemna nimeni s-o facă, tata inspira teamă. Eu însă credeam că sunt ștearsă și insipidă, iar băieții care le făceau curte colegelor mele n-aveau ochi pentru o ființă searbădă cum eram. Într-o zi însă m-am întrebat până și eu dacă nu cumva mă înșel, mă priveam în oglindă și-mi plăcea ce vedeam, înflorisem oare peste noapte? sigur ăia care n-aveau ochi pentru mine erau proști grămadă.

Le mai dădeam o șansă, arătându-mă eu lor, sulemenită și împopoțonată. M-am dus la o petrecere și primul tip pe care l-am văzut a fost George. Înțepenise holbându-se la mine, în mână cu un pahar din care uitase să mai soarbă, nu spunea nimic, doar mă privea, mi se părea că și tremura puțin, m-am gândit că e cumva bolnav sau n-o duce bine cu nervii, te trezești că se repede la om, mai să mi se facă frică,

ce-i cu tine? l-am întrebat, să parez într-un fel,

a trebuit să-i pun întrebarea de două ori să-mi răspundă,

cum poți fi atât de frumoasă? a zis în sfârșit.

Am înmărmurit, mi s-a tăiat respirația, am roșit, nimeni nu-mi spusese așa ceva vreodată, pentru că nimeni nu mă văzuse, era atât de neașteptat totul, dar și atât de plăcut, încât cred că am dorit să nu se mai risipească vreodată senzația aceea.

Eram uluită, prima oară ieșeam în lume și prima oară un bărbat mă lovea în moalele capului cu vorbele lui. Sigur m-am îndrăgostit pe loc. Ce a urmat n-a mai fost atât de uluitor și n-a mai avut vreo importanță, seamănă cu trăirile oricărui cuplu din lume. Mai ales că într-o zi, destul de repede după acea întâlnire, a promis că o să aibă grijă de mine și mi-a fost de ajuns. Am întâlnit bărbați mai chipeși, sigur mai arătoși, mai deștepți, mai puternici, mai plini de bani și mai plini de ei. De cincisprezece ani nu s-a schimbat nimic. Nu-mi pare rău.

Nu mai sta în patru labe în fața lui, mă tot îndeamnă o prietenă care nu știu dacă n-are vreun interes să mă cupleze cu altul,

mă simt bine așa, îi răspund invariabil,

iar ea mi-a băgat pe gât cartea Mathildei Niel, Drama eliberării femeii, am citit-o, am comentat-o, dar tot nu simt nevoia să mă schimb.

Laura Mogan e mult mai subtilă, nu-mi cere pe față să mă schimb, ea doar îmi înșiruie cazuri de femei nefericite din care eu ar trebui să învăț ceva și e siderată că nu-nvăț nimic, e convinsă că nu mă duce mintea și sunt simpluță rău.
Ce bine e să fii simpluță rău!

Cu Laura am învățat să mă prefac, n-am ajuns chiar o perversă, dar sunt conștientă că în relația cu ea sunt diferită de felul meu de-a fi. Mă pisicesc, prefer să trec de nătăfleață, mă prefac că nu-nțeleg avansurile ei erotice, și de fapt chiar nu le pricep din moment ce știu că înghite bărbat după bărbat ca pe crenvuști, nu dă nicio ceapă degerată pe relații stabile cu sexul ăsta. Încă nu-mi dau seama ce vrea să demonstreze cu mine, dar o las să fie calină, să-mi ofere cadouri, să mă instruiască, i-a intrat în cap că scriu versuri bune și sub îndrumarea ei o să ajung o poetă capabilă să public.

Sau poate își bate joc de mine, îi place să-și bată joc de oameni. Mi-a propus chiar să scriem o carte de poezii pe două voci, dar încă n-am început-o, spune că nu sunt pregătită. Și sigur nu voi fi pregătită niciodată. Mergem împreună în atâtea locuri, încât lumea a văzut-o mai mult și mai des cu mine decât cu vreun bărbat. Sunt convinsă că se distrează de bârfele iscate pe seama ei și a noastră, fără îndoială are un plan nemărturisit, dar câtă vreme nu mă deranjează, pentru că nu-mi pasă de gura lumii, îi fac jocul.

Oricum am decis de mult să-i fac jocul, la câteva luni după ce ne-am apropiat și ieșeam singure la restaurant, s-a îmbătat criță, a mai făcut-o o singură dată, dar nu și să uite de ea însăși, ca prima oară. Deși i se împleticea limba, a ținut morțiș să-mi istorisească grozăvii din tinerețea ei, povestea nu era prea limpede, n-am prea înțeles-o, se amestecau timpi și personaje fără nume, dar din toată bălmăjeala am întrevăzut o monstruozitate cu un frate pervers care abuzase de două surori gemene, una mai urâtă ca alta, le spunea pe rând că se îndură de ele, altfel nu le ia nimeni în seamă și rămân fete bătrâne, n-au și ele oglindă să se privească în ea, ca toate muierile? Una se aruncase într-un râu de disperare, cea rămasă se răzbunase dând foc casei în care a ars și fratele și pe urmă fusese nevoită să născocească toate dovezile și explicațiile din lume ca să ascundă fapta de părinții care-l adorau pe băiat și n-ar fi crezut în ruptul capului ce făcuse, dar tot fusese alungată de acasă. A plecat în lume, și-a schimbat numele, a vrut să uite totul. Nu poți uita. Așa că a hotărât să se răzbune pe toți bărbații, sau măcar pe cei pe care reușea să-i ademenească. E cam urâțică, dar cuceritor de inteligentă.

Să nu sufli o vorbă, înțelegi, repeta fără șir, sorbind ultimele picături de vin de pe gura sticlei, o vorbă să nu sufli, oricât ești de frumoasă, nu te scapă nimeni, o să-ți vin de hac dacă sufli o vorbă, oriunde te-ai ascunde, și i-a căzut capul pe masă. Chelnerul restaurantului m-a ajutat s-o urc în taxi, aproape adormită, șoferul taxiului m-a ajutat s-o târăsc la liftul blocului, apoi pe holul etajului m-am descurcat singură, speriată că vor da vecinii peste noi și-or să-și închipuie cine știe ce, a durat o groază până am reușit s-o așez pe canapea, mi se părea de-o tonă, sforăia. Am rămas cu ea de teamă să nu i se întâmple ceva rău.

Când s-a trezit, peste câteva ore, a dat cu ochii de mine și reacția ei a fost de o violență care m-ar fi speriat, dacă n-aș fi învățat de la tata să accept cu fruntea descrețită orice ca pe un lucru firesc și nimeni să nu-mi dibuie gândurile. Ținea minte tot ce-mi spusese. M-a strâns de braț atât de tare cu degetele ca niște clești, că n-a trecut vânătaia mai bine de-o săptămână. Îmi spunea, cu ochii îngustați și buzele strânse, mai mult aruncându-și vorbele printre dinți, ca pe niște săgeți,

niciodată, dar niciodată să nu vorbești despre ce-ai auzit!

O reacție disproporționată, care nu putea decât ascunde ceva, și-a dat seama că a exagerat, nu e proastă deloc, a râs, pe urmă, în mai multe rânduri, mi-a povestit alte frânturi din trecutul ei neștiut, care o bântuia, dar fapte banale, din care eu să înțeleg ce vreau, se aștepta să comentez, să fac comparații, să-i reamintesc că-mi povestise altceva altădată, n-am făcut-o, i-a plăcut. Însemna că învățasem lecția.

Eu învățasem că e mai bine s-o ai alături, decât dușmancă. În sinea ei e o viperă, nu suportă niciun fel de concurență, trebuie să fie liber în jurul ei, să-și întindă nestingherită aripile de harpie. Nu i-am spus lui George, mi-era teamă că s-ar fi dat de gol, de asta vreau să-i știu toate invitațiile, oriunde, să-l însoțesc trecând de bleagă și câine credincios. E mai bine așa, decât să-l las decoperit în vreo împrejurare. Cel mai bine e să nu se întâlnească pe același teren. Dar e greu. Noroc că nu scriu același gen de literatură, dar mă gândesc uneori că nici nu contează genul, pentru ea ar fi un bărbat minunat dacă n-ar mai scrie deloc.

Dacă ea l-a propus să participe la concurs, nu mă puteam împotrivi, mai degrabă să mă arăt entuziastă, dornică să-l fac să obțină cei o sută de mii de euro, că sunt ahtiată după bani. Cât de simplu adormi bănuielile cuiva! Sunt atât de căzută în fund după el, încât am rămas la Torino, să bat magazinele, se știe, cine să-și închipuie altceva?

Aproape că nici n-am observat colonadele pe sub care treceam, nici palatele seculare, nici dalele uriașe ale trotuarelor, oricum n-aveam de gând să scriu vreun reportaj despre oraș, nu era meseria mea. Mă bucuram că era soare, cald, umblam liberă de griji, cum am fost mai de când mă știu, doar că acum și conștientă de asta.

Iar la sfârșitul zilei, când mi se umflaseră picioarele și puteam să jur că străbătusem mii de kilometri, mi se limpezise mintea. Pe drumul de întoarcere spre hotel, aproape acoperită de pungi cu cumpărături de tot felul pe bancheta taxiului, ca justificare pentru hălăduiala mea, mi-am dat seama că știam ce am de făcut.

Întâi l-am sunat și i-am spus că mi-era dor de el. Chiar mi-era. L-am întrebat de noutăți, n-avea mare lucru, măcar nu simțeam nicio apăsare că l-aș fi tulburat din scris, mi-a spus fără să-l întreb că lenevea într-un șezlong în grădină, printre leandri. Nu era să-l iau la refec că nu scrie și ăilalți doi or să-nhațe trofeul, are ritmul lui, dacă-l pisez, e și mai rău, dacă ajunge în starea care-i convine îi ies paginile ca din imprimantă. Iar asta se poate întâmpla în orice clipă.

Când faci o pauză, invită-mă la un restaurant, m-am trezit spunând. Înțeleg că nu pot veni în vila voastră, dar tu poți ieși oricând. La recepția hotelului mi-au spus de un restaurant fără fițe, spartan, unde se mănâncă formidabil.

L-am lăsat să se gândească și am intrat la duș, am lăsat apa fierbinte să mă biciuie până mi s-a înroșit pielea, nu mai vedeam de aburi. Învelită în prosoape pufoase, cum îmi plac, m-am proptit în fața oglinzii, mi-am întins creme hidratante pe față și pe trup, extrem de relaxant. Nu m-am fardat, doar o umbră de ruj, să-mi facă buzele strălucinde, știu că efectul asupra celor din jur e devastator.

Din cameră răzbătea muzica ambientală odihnitoare pe care o ascult mereu când îmi adun gândurile. Se auzea și telefonul, oricine era putea reveni. În orașul acela și la ora aceea nu mă puteau căuta decât două persoane.

Am stat destulă vreme întinsă în pat, cu ochii închiși. N-aveam cum să adorm. Așteptam să fiu sunată din nou.

Unde ai fost, m-a întrebat, mă îngrijorasem,

sub duș,

o veșnicie, a zis, după o pauză,

știi că mereu stau o veșnicie,

unde ziceai că se mănâncă spartan?

Ne-am văzut în vreo oră, îi rugasem pe cei de la recepție să rezerve două locuri și să-mi cheme un taxi. Îmbrăcasem o rochie roșie strânsă pe corp, care îi place mult, până și eu m-am admirat în oglindă. Mă aștepta în față, nu singur, cu Laura după el. O clipă am simțit că fierb, dar m-am arătat bucuroasă peste poate că o văd, ca să mai temperez sclipirile de invidie care îi apar în priviri de fiecare dată când mă întâlnește. Nu s-a putut abține să nu mă complimenteze, de obicei ignoră în ce sunt îmbrăcată, să-mi arate că nu pune preț pe înfățișare.

I-am întors complimentele, deși n-aveam niciun motiv.

Din romanul cu același titlu în pregătire pentru Crime Scene Publishing