Crimă la Torino (VI) /de Stelian Țurlea

Laura

Strada era goală, cum arătase și cu o zi în urmă, de parcă n-ar fi fost locuită. Știam că este, mai ales după privirea plină de respect a șoferului de taxi, când i-am spus unde să ne ducă. Pe o scară de la unu la zece, crescusem în ochii lui până aproape de maximum. Mai mult ca sigur că nu aducea prea des mușterii în cartierul ăsta, aveau șoferii lor. Se aștepta și la un bacșiș consistent. Sigur l-am dezamăgit, dar nu era să-i spun povestea și de unde veneam.

George își revenise cumva, dar continua să fie palid și îngăima cu greu vorbele. Trebuia să-l sprijin. Probabil era amețit.

Una dintre voi două m-a otrăvit, l-am auzit spunând când înaintam pe alee. Sigur n-a fost Elodia. Ai fost tu? a întrebat.

Nu prea știam cum să reacționez.

E atât de stupid, am replicat, că nu meriți nici să-ți răspund. Nu știam dacă glumește, cum are obiceiul, sau chiar îi intrase prostia asta în cap. Ca glumă, era sinistră rău. Ca prostie, trebuia să am grijă.

L-am dus în camera lui, era aranjată aidoma cu a mea, doar culorile erau altele, mai calde, și pe pereți atârnau alte picturi. Nu mă pricep să spun cui aparțineau, dacă erau autentice sau nu, dar bănuiesc că Nababul nu-și atârna mizerii pe pereți. Eloisa cred că i-ar fi dibuit pe autori, am invidiat-o mereu pentru câtă pictură văzuse la viața ei.

Gândul ăsta mi-a stârnit furia. Văzuse pictură la greu, pentru că umblase ca bezmetica prin toate muzeele lumii, și umblase ca bezmetica pentru că tăticuțul îi făcuse toate chefurile, era destul să pronunțe un nume de oraș și apărea pe masa ei biletul de avion. Banii de buzunar nu fuseseră vreodată o problemă, nu muncise vreodată pentru ei. Noroc cu carul. Frumoasă, fără griji, plină de bani, nu chiar proastă definitiv, mai dăduse și peste amărâtul ăsta de George care-o adora. Nu știu cum de au unele atâta noroc. Chiar mă apucase furia. O țin lângă mine și nu mă aleg cu nimic, nimic, nimic!

Trebuie să nu mă mai gândesc.

Dezbracă-te și bagă-te-n pat, i-am zis lui George. Bodogănea vorbe fără înțeles. I-am smuls pantalonii, am tras de cămașă.

Lasă-mă, pot și eu s-o fac, a îngăimat.

Fă-o! Până atunci, mă duc să-ți aduc un ceai.

Nu e nevoie.

Știi bine că e, a zis și doctorul. Lichide, multe lichide. Aduc un ibric mare.

S-a trântit pe canapea, nu s-a dus în dormitor.

În loc să-mi văd de ale mele, fac ca proasta pe mămoasa și pe infirmiera. După ce-mi spusese pe alee, trebuia să fiu foarte precaută. Să-i înlătur suspiciunile, oricâte vor fi fost. Mă pricep să sucesc capul cuiva, fii drăgăstos cu oricine și-i deturnezi gândul. Pierdere de vreme, dar uneori e utilă și asta.

Și-n vremea asta, romanul meu zace. Noroc că nici el nu scrie.

Or să treacă zilele ca vântul.

Adormise când m-am întors cu ceaiul.

Am oscilat între a stinge lumina și a mă retrage în camera mea și a mai rămâne să-l păzesc. Oricum am redus lumina la minimum, am lăsat aprinsă doar veioza de lângă biroul pe care trona laptopul deschis.

N-am răbdat să nu mă uit. Am baleiat fișier după fișier, părea harababură, ca în orice computer de scriitor, dar am găsit lesne o logică și nu mi-a fost greu să nimeresc peste romanele începute. Curiozitatea m-a îndemnat să caut în history cele mai recente documente în care lucrase. Așa am dat peste un roman enorm, aproape două sute de mii de semne. Am început să citesc. Mi-era teamă să nu se trezească și să mă vadă în fața computerului. Lectura m-a prins. Nu-mi puteam ridica privirile. Trebuia să citesc tot. Am scos un stick de care nu mă despart și am transferat întreg documentul. Apoi l-am șters din computer.

Nu știu ce-a fost în capul meu.

Nu știu cum am avut curajul.

Gemea. M-am întins lângă el în pat, mângâindu-l, ce e, puiule?

Visa.

M-a strâns în brațe. L-am lăsat. Nu știu ce mă apucase, nu leșin chiar în fața primul mădular pe care-l întâlnesc. Avea erecție, chiloții abia se țineau pe el. N-am rezistat. L-am lipit de mine și s-a trezit,

tu? a bâiguit, recunoscându-mă,

taci, i-am spus, sărutându-l apăsat,

dar s-a zbătut scurt, m-a răsturnat de pe el și a fugit la baie.

Am așteptat în dormitor, enervată la culme, așezată într-o rână pe canapeaua mare, pe jumătate despuiată, cu părul roșu despletit căzându-mi pe umeri. Nu suport insultele. Nu suport să fiu lăsată de izbeliște după ce m-am excitat. L-am privit cu dispreț când a reapărut:

nu ți se mai scoală? l-am întrebat.

Nu fii vulgară.

Sper că nu-mi vii cu chestii ieftine, fidelitate și tot tacâmu’.

Nu-ți vin.

Sigur ți-ai mai tras-o și cu altele.

Nu-i treaba ta.

A râs.

Ți-e teamă să nu afle nevastă-ta, am zis.

N-are ce să afle, nu s-a-ntâmplat nimic.

Îi pot spune altceva.

Trebuie să te și creadă.

Te pot distruge, am mai spus.

Nu suport umilințele. N-avea de gând să mi se alăture în pat. Nu țineam minte să mă mai fi simțit atât de prost. M-am ridicat brusc, mi-am tras fusta peste pulpe și am ieșit trântind ușa.

Am citit toată noaptea. Eram uluită. Avea romanul scris deja, venise cu el de la București, nu mă mai interesa când îl făcuse. Îl mai rafistola și-l prezenta drept roman scris la Torino. Nu crezusem niciodată că era în stare să scrie atât de bine. L-am urât. Incredibil ce șansă avea. Sau nu mai avea?

Poate era romanul meu.

Din romanul cu același titlu în pregătire pentru Crime Scene Publishing