Crime

Ferdinand von Schirach este avocat al apararii si, in cariera sa, a trebuit sa ia parte in justitie unor criminali. In “Crime”*, el relateaza cele mai ciudate si interesante cazuri ale sale. Un barbat care isi omoara nevata in bataie – cat de nevinovat poate sa fie? Un alt barbat jefuieste o banca. Oricat de ciudat ar parea, este achitat de curtea de justitie din Germania. O tanara isi omoara fratele din dragoste.

Toate povestirile sunt incredibile dar adevarate. Sunt cazurile adevarate ale avocatului Ferdinand von Schirach.”<<Crime>>este probabil cel mai senzational debut semnat de un scriitor german in ultimii 10 ani. Absolut o capodopera!” (Literatur Magazin Live)

Cartea s-a vandut pana acum in 23 de tari si continua sa fie un real succes in vanzarile de pe piata de carte din Germania.

Fähner

Friedhelm Fähner a lucrat toată viața ca medic generalist in Rottweil, eliberând anual 2.800 de carnete de asigurare medicală in cabinetul lui aflat pe cea mai circulată stradă din oraș. A fost, de asemenea, președinte al Societății Culturale Egiptene, fiind și membru al Clubului Lions. N‑a avut antecedente penale, n‑a comis nici măcar delicte minore. Pe lângă casa in care locuia, deținea două apartamente date spre inchiriere, un Mercedes E‑Klasse de trei ani, cu interior din piele și climatizare automată, precum și aproximativ 750.000 euro, in obligațiuni și hârtii de valoare, și o asigurare de viață pe termen limitat. Copii nu avea. Singura rudă incă in viață era sora lui, mai tânără cu șase ani, care locuia in Stuttgart cu familia, soțul și cei doi copii. De fapt, nu prea ai avea ce povesti despre viața lui Fähner.

Excepție făcând chestia cu Ingrid.

Fähner avea 24 de ani când o cunoscu pe Ingrid la cea de‑a șaizecea aniversare a tatălui său. Tatăl lui lucra tot ca medic in Rottweil.

Rottweil reprezintă esența orașelor mic‑burgheze. Localnicii le explică străinilor, fără ca aceștia să le‑o ceară, că orașul lor a fost fondat de dinastia Hohenstaufen și că‑i cel mai vechi din landul Baden‑Württemberg. E adevărat, aici găsești balcoane gotice inchise și steaguri frumoase care aparțineau breslelor din secolul al 16‑lea. Familia Fähner e veche de când lumea. Ea face parte din așa‑numitul grup de familii fondatoare ale orașului, Fähnerii fiind medici, judecători și farmaciști renumiți.

Friedhelm Fähner semăna cu John F. Kennedy, când era tânăr. Avea o față prietenoasă, oamenii spuneau că‑i genul lipsit de griji, și părea că viața fusese generoasă cu el. Abia când te uitai mai bine iți dădeai seama că trăsăturile lui trădează ceva trist, imbătrânit și sumbru, lucru des intâlnit la locuitorii acestor meleaguri aflate intre Pădurea Neagră și Schwäbische Alb.

Părinții lui Ingrid, farmaciști in Rottweil, s‑au dus la petrecere insoțiți de fiica lor. Ingrid era cu trei ani mai mare decât Fähner, fiind o femeiușcă frumoasă, robustă, cu sâni mari. Ochi de un albastru străveziu, păr negru, ten alb – fata știa că arată bine. Vocea neobișnuit de inaltă, cu inflexiuni metalice, fără modulație, il irita pe Fähner. Doar când vorbea incet puteai să spui că rostește cât de cât melodios frazele.

Nu terminase liceul și lucra ca ospătăriță. “Momentan”, i‑a spus lui Fähner. Dar lui nu‑i păsa de asta. Pe el il interesa altceva, un domeniu mult mai indepărtat. Până atunci, nu avusese decât două contacte sexuale scurte, și alea mai degrabă intimidante. S‑a indrăgostit imediat de Ingrid.

Două zile mai târziu, Ingrid l‑a sedus după un picnic. Stăteau intinși intr‑un adăpost pentru instrumente meteorologice și Ingrid s‑a descurcat de minune. Fähner se simți atât de copleșit de experiența respectivă, incât după o săptămână o și ceru de nevastă. Ingrid acceptă fără ezitare: Fähner era o “partidă bună”, studia medicina la München, arăta bine și era tandru, in plus, mai avea foarte puțin până la primul examen. Dar cel mai mult ii plăcea seriozitatea lui. Nu știa cum să formuleze senzația asta, dar ii spuse unei prietene că Fähner n‑ar părăsi‑o niciodată. Patru luni mai târziu, se mută la el.

Luna de miere au petrecut‑o la Cairo, conform dorinței lui. Mai târziu, când lumea l‑a intrebat de ce a ales Egiptul, Fähner a spus că “nu voia complicații”, chiar dacă știa că nu‑l ințelesese nimeni. Știa că acolo se poate comporta ca un Parsifal tânăr, ca un nătâng, și era fericit. Pentru ultima oară.

In seara de dinaintea intoarcerii stăteau intinși pe pat in camera de hotel. Ferestrele erau deschise, era in continuare prea cald, camera mică se aerisea cu greu. Aleseseră un hotel ieftin ce mirosea a fructe stricate și, de jos, se auzeau toate zgomotele străzii. Au făcut dragoste in ciuda zăpușelii. Fähner stătea culcat pe spate și se mișca in același timp cu ventilatorul montat pe tavan, in timp ce Ingrid fuma. Se intoarse pe o parte, iși sprijini capul pe o mână și‑l privi. El ii zâmbi. Au stat așa tăcuți mai mult timp.

Apoi ea incepu să‑i povestească. Ii povesti despre bărbații de dinaintea lui Fähner, despre dezamăgiri și greșeli, dar mai ales despre locotenentul francez care o lăsase insărcinată, despre avortul din cauza căruia era să moară. Plângea. Fähner se sperie și‑o luă in brațe. Ii simți bătăile inimii pe piept și se simți neputincios. “Acum e in grija mea”, se gândi.

– Vreau să juri c‑o să ai grijă de mine. N‑ai voie să mă părăsești.

Vocea lui Ingrid tremura.

Fähner simțea că i se rupe sufletul, voia s‑o liniștească, să‑i spună că jurase deja in biserică, la cununie, că era fericit alături de ea, c‑o să…

Dar ea il intrerupse, vocea ii urcă o octavă și‑și recăpătă inflexiunea metalică, nemelodioasă.

– Jură‑mi!

Și dintr‑odată, ințelese despre ce vorbește. Nu era o discuție intre indrăgostiți, iar ventilatorul, Cairo, piramidele și căldura din camera de hotel – toate clișeele acestea dispărură de parcă nici n‑ar fi existat. O impinse puțin in față ca să se poată uita la ea. Apoi o spuse. O spuse incet, cântărind fiecare cuvânt:

– Iți jur.

O trase iar mai aproape și o sărută pe obraz. Făcură dragoste din nou. Dar, de data asta, altfel. Ingrid stătu deasupra și se servi singură. Totul decurse cu seriozitate, de parc‑ar fi fost niște străini solitari. In clipa orgasmului, Ingrid il lovi peste față. Fähner a stat mult timp treaz, holbându‑se la tavan. Fusese o pană de curent și ventilatorul nu se mai mișca.

Și desigur că Fähner trecu examenul cu brio, termină facultatea și se angajă la spitalul din Rottweil. Găsiră și un apartament cu trei camere, cu baie și vedere spre marginea pădurii.

La impachetare, inainte de‑a pleca din München, Ingrid ii aruncă toate discurile de vinil. Fähner băgă de seamă abia când se instalară in apartamentul cel nou. Ea ii spuse că nu suporta discurile alea, mai ales că Fähner le ascultase cu alte femei. Dar Fähner iși ieși din fire. Nu‑și vorbiră vreo două zile.

Lui Fähner ii plăcea simplitatea blocului – Ingrid comandă mobilă de stejar și de brad, puse perdele la fereastră și cumpără lenjerie de pat colorată. Fähner toleră până și suporturile de pahar brodate și cănile de tablă. Nu voia s‑o supravegheze ca un tiran.

Câteva săptămâni mai târziu, Ingrid ii spuse că o deranjează cum ține tacâmul. La inceput a râs, inchipuindu‑și că‑i copilăroasă. A doua și‑a treia zi insă, ea il critică din nou. Și fiindcă părea c‑o ia foarte in serios, Fähner se conformă și ținu cuțitul altfel.

Ingrid se plânse că nu duce niciodată gunoiul. El se convinse că e vorba doar de micile frecușuri de la inceput. Dar nu trecu mult timp și ea ii reproșă că se intoarce prea târziu de la serviciu sau că flirtează cu alte femei. Și reproșurile nu mai conteneau; in curând, incepu să le audă zilnic. Ii spunea că e dezordonat, că‑și murdărea cămășile, că șifona ziarul, că mirosea urât, că se gândea numai la el, că vorbea prostii, că o inșela. Intre timp, Fähner nu prea mai opunea rezistență.

Au mai trecut niște ani și‑au apărut și jignirile. La inceput mai discret, apoi din ce in ce mai drastic. Era un porc, o chinuia, era un fraier. Au urmat injurăturile scatologice și rățoielile. Fähner se dădu bătut. Noaptea se trezea și citea romane SF. Iși reluă obiceiul din studenție, făcea zilnic o oră de jogging. De sex nici nu mai putea fi vorba de ceva timp. Fähner primea destule oferte din partea femeilor, dar nu se refugie in nici o aventură. La 35 de ani preluă ștafeta de la tatăl său, la 40 era deja incărunțit. Fähner obosise.

Avea 48 de ani când ii muri tatăl. La 50, ii muri și mama. Din banii moșteniți, iși cumpără o casă de vacanță cu bârne de lemn pe malul unui lac. Pe lângă casă, erau și un părculeț, niște tufe ornamentale neglijate, 40 de meri, 12 castani și un lac. Grădina a fost salvarea lui Fähner. Iși comandă cărți, se abonă la câteva reviste de specialitate și citi tot ce găsi despre tufe ornamentale, pomi și lacuri. Cumpără cele mai bune ustensile, se specializă in tehnici de irigare și invăță tot ce era de invățat cu scrupulozitatea‑i caracteristică. Grădina inflori, iar tufele ornamentale atrăseseră chiar și niște străini care fotografiaseră totul din livada de meri.

In timpul săptămânii, rămânea peste program la cabinet. Ca medic, Fähner era eficient și grijuliu. Pacienții il iubeau, diagnosticele puse de el erau literă de lege in Rottweil. Pleca de acasă inainte să se trezească Ingrid și se intorcea abia pe la nouă seara. La cină, inghițea reproșurile fără să spună nimic. Vocea metalică a lui Ingrid inșiruia propoziție după propoziție, cu ostilitate maximă. Se ingrășase, pielea ei albă devenise rozalie in decursul anilor. Gâtul ei cândva puternic se ingroșase, făcuse gușă și straturile de grăsime se legănau in ritmul injurăturilor. Avea probleme cu tensiunea și suferea de dispnee. Fähner, in schimb, se topea văzând cu ochii. Intr‑o seară, când i‑a sugerat mai pe indelete să ceară ajutorul unui neurolog, Ingrid aruncă o tigaie după el și urlă că‑i un porc impuțit și nerecunoscător.

In noaptea de dinaintea celei de‑a șaizecea aniversări, Fähner stătea culcat, cu privirea in gol. Găsise pe undeva fotografia ștearsă, făcută in Egipt in timpul voiajului de nuntă: Ingrid și el in fața piramidei lui Cheops, in fundal cămile, turiști, beduini și mult nisip. Când ea aruncase albumele cu pozele de nuntă, Fähner scosese poza din gunoi. De atunci, o păstra in cel mai ascuns colț al dulapului lui.

In noaptea aceasta, Fähner iși dădu seama că va rămâne prizonierul propriei vieți până la moarte. In Cairo iși dăduse cuvântul și trebuia să‑și respecte jurământul tocmai acum, in perioadele mai proaste; jurăminte doar pentru zile bune nu existau. Imaginea se destrămă in fața ochilor săi. Se dezbrăcă și se privi gol in oglinda din baie. Iși cercetă corpul indelung. Apoi se așeză pe marginea căzii. Plânse pentru prima oară in viața lui de adult.

Fähner lucra de zor in grădina lui. Implinise deja 72 de ani și‑și vânduse cabinetul de patru ani. Se trezise pe la șase, ca de obicei. Ieșise incet din camera de oaspeți – se mutase acolo de ani buni. Ingrid dormea in continuare. Era o dimineață de septembrie luminoasă. Ceața timpurie se retrăsese deja, aerul era clar și rece. Fähner plivea tufele de toamnă cu săpăliga. Era o muncă grea și monotonă, dar Fähner era mulțumit. Se bucura deja de cafeaua pe care urma s‑o bea in pauza de la nouă jumate. Se gândea la nemțișorul pe care‑l plantase in primăvară. Avea să inflorească pentru a treia oară, in toamna târzie.

Dintr‑o dată, Ingrid dădu ușa terasei de perete. Urlă la el că iar a uitat să inchidă fereastra din camera de oaspeți, că‑i cel mai mare idiot. Vocea metalică răguși. Scârțâi ca o bucată de metal.

Retrospectiv, Fähner nu reușea să descrie cu exactitate ce simțise in momentul acela. Undeva departe, in adâncul lui, se aprinse o lumină puternică și nemiloasă. Și totul deveni mai clar in lumina aceea. Sută la sută clar.

O rugă pe Ingrid să coboare in pivniță, iar el intră pe scările din exterior. In clipa in care intră in subsolul ce servea drept depozit pentru uneltele lui de grădinărit, Ingrid respiră sacadat. Acestea atârnau pe perete, ordonate după mărime și funcție, sau erau așezate in găletușe de tablă și de plastic, după ce erau curățate. De‑a lungul anilor, iși făcuse o colecție de unelte frumoase. Ingrid nu prea călca pe acolo. Când deschise ușa, Fähner luă toporișca de pe perete fără să spună vreun cuvânt. O comandase din Suedia, era lucrată de mână și unsă, fără pic de rugină. Ingrid amuți. Fähner nu‑și scosese incă mănușile aspre de grădinărit. La vederea toporiștii, Ingrid făcu ochii mari. Nu se feri. Prima lovitură care‑i crăpă capul o și răpuse. Toporișca foră mai departe in creier cu tot cu oase sfărâmate și lama ii despică fața in două. Muri inainte de‑a se prăbuși. Fähner avu grijă să scoată toporișca din craniul ei, ajutându‑se cu piciorul. Apoi despărți capul de trunchi cu două lovituri bine țintite. Mai târziu, medicul legist a menționat alte șaptesprezece lovituri cu care Fähner a reușit să tranșeze brațele și picioarele.

Fähner respiră greu. Se așeză pe un scăunel de lemn, pe care‑l folosea de obicei la plantat. Scăunelul stătea intr‑o baltă de sânge. Lui Fähner i se făcu foame. Intr‑un final, se ridică, se dezbrăcă lângă cadavru și se spălă la chiuveta din pivniță, clătindu‑și părul plin de sânge și ștergându‑și fața. Incuie ușa și urcă pe scările din interior. Sus, se imbrăcă in haine curate, formă numărul de urgență de la poliție, iși dictă numele și adresa și spuse următoarele:

– Am ciopârțit‑o pe Ingrid. Veniți repede.

Operatorul inregistră apelul. Fără să aștepte vreun răspuns, Fähner puse receptorul in furcă și așteptă. Vocea nu‑i tremurase deloc.

Polițiștii sosiră după doar câteva minute, fără sirene și fără girofar. Unul din ei lucra la poliție de 29 de ani, toată familia sa trecuse prin cabinetul lui Fähner. Fähner stătea in fața porții și‑i inmână cheile. Ii spuse că sunt cheile de la pivniță. Polițistul știa că nu e cazul să pună intrebări: Fähner era imbrăcat in costum, dar nu purta pantofi și nici ciorapi. In schimb, părea foarte liniștit.

Procesul a durat patru zile. Președintele comisiei de jurați era un bărbat cu experiență. Il cunoștea pe Fähner, cel pe care trebuia să‑l judece acum. Și o cunoștea și pe Ingrid. Iar in cazul in care ar mai fi avut nevoie de informații, jurații l‑ar fi ajutat cu mare drag. Toți ii plângeau de milă lui Fähner, toți ii luau apărarea. Poștașul spuse că “il considerase un sfânt”, iar faptul că “rezistase atât lângă ea” era “o adevărată minune”. Psihiatrul afirmă că Fähner suferise un “blocaj emoțional” și spuse că nu‑l poate declara iresponsabil.

Procurorul ceru opt ani. Prezentă cu lux de amănunte fapta comisă, bălăcindu‑se la figurat in sângele din pivniță. Apoi trase concluzia că Fähner avea destule opțiuni. Se intrebă de ce n‑a divorțat.

Dar procurorul se inșela. Tocmai ăsta era lucrul pe care Fähner nu‑l putea face. Ultima revizuire a Codului Penal anulase jurământul ca bază a unei declarații intr‑un caz legal. Noi nu mai credem de mult in asta. Când un martor minte, n‑ai ce să‑i faci – niciun judecător nu crede cu adevărat că‑l poți convinge să nu mintă, punându‑l sub jurământ. Omul modern nu‑și bate capul cu jurământul, neluându‑l in serios. Numai că – și in acest “numai că” găsești toate explicațiile – Fähner nu era un tip modern. Jurământul lui a fost sincer. Tocmai jurământul acesta il legase de Ingrid, ba mai mult, il transformase in prizonierul ei. Fähner n‑avea cum să se elibereze, asta ar fi insemnat trădare. Accesul acela de violență fusese ca explozia unei vas sub presiune in care fusese inchis prin propriul jurământ.

Sora lui Fähner, care mă rugase să‑l reprezint, stătea in sală. Plângea. Fosta soră‑șefă care lucrase in cabinetul lui o ținea de mână. In inchisoare, Fähner slăbise și mai mult. Stătea nemișcat pe banca acuzaților, cioplită din lemn inchis la culoare.

N‑aveai pe cine să aperi in situația respectivă. Cazul putea fi redus la o intrebare de filozofie juridică, și anume: Ce sens are să pedepsești? De ce pedepsim? Am incercat să găsesc motivul in timpul pledoariei. Teorii există cu duiumul. Pedeapsa are rolul de‑a ne speria, pedeapsa ne apără, pedeapsa trebuie să‑l impiedice pe făptaș să‑și repete fapta, pedeapsa trebuie să contracareze nedreptatea. Toate aceste teorii sunt cuprinse in sistemul nostru legislativ, dar niciuna dintre ele nu se potrivea aici. Fähner n‑avea să mai ucidă in viitor. Fapta sa fusese nedreaptă, asta era clar, dar era greu s‑o evaluezi corespunzător. Și cine avea chef să intre in pielea justițiarului? Mi‑a ieșit o pledoarie lungă. Am prezentat povestea completă. Voiam să se știe că Fähner ajunsese la capătul răbdării. Am vorbit până când mi s‑a părut că i‑am convins. Când un jurat a dat din cap, m‑am așezat.

Fähner primise dreptul la ultimul cuvânt. La sfârșitul procesului, curtea e obligată să‑l asculte pe acuzat, iar judecătorul trebuie să‑i consemneze declarația, inainte de‑a stabili sentința. Stătea ușor adus de spate, cu mâinile impreunate. N‑avea nevoie de un discurs memorat in prealabil, trebuia doar să‑și povestească viața:

– Am iubit‑o pe soția mea, dar n‑am mai rezistat și‑am omorât‑o. O iubesc și acum, i‑am promis c‑o s‑o iubesc și o consider in continuare soția mea. Lucrurile astea n‑au cum să se schimbe atâta timp cât trăiesc. Eu mi‑am incălcat promisiunea și acum trebuie să trăiesc cu conștiința incărcată.

Fähner se așeză, tăcu și continuă să fixeze podeaua. In sală era liniște, până și judecătorul părea incurcat. Apoi anunță retragerea completului de judecată pentru deliberare. Sentința finală urma a fi anunțată abia in ziua următoare.

In seara aceea, l‑am vizitat incă o dată pe Fähner la inchisoare. Nu mai aveam multe de spus. El imi arătă un plic mototolit, din care scoase poza din luna de miere. Mângâie chipul lui Ingrid cu degetul mare. Folia de protecție se desprinsese de mult de hârtie, iar fața ei era aproape albă.

Fähner a fost condamnat la trei ani de inchisoare, dar mandatul de arestare a fost retras și Fähner a fost eliberat din arestul preventiv. Iși putea executa sentința in libertate. Executarea sentinței in libertate presupunea rămânerea condamnatului in inchisoare peste noapte, iar pe timpul zilei, acesta se putea deplasa liber. Singura condiție era să se angajeze. Un bărbat de 72 de ani iși găsea cu greu un loc de muncă nou. Soluția veni din partea surorii lui: Fähner se inscrise numaidecât la o asociație agricolă care colecta mere – și se apucă să vândă recolta din grădina sa.

Patru luni mai târziu, mi‑a sosit o cutie cu zece mere roșii la birou. In plicul din cutie am găsit doar o bucată de hârtie:

“Anul ăsta am avut o recoltă bună. Fähner”

*) Din volumul cu acelasi titlu, in pregatire la Editura Pandora M.