Crime la televizor și în viață/ de Stelian Țurlea

Un roman zguduitor, captivant, terifiant și obsedant totodată*. Mi s-a părut masiv, are peste 500 de pagini, greu de citit, am înaintat în el până la un punct cu dificultate, obosit de autorul – târziu am aflat că e autoare, nu citisem informațiile existente pe una dintre manșetele copertei – este prolix, aduna pagini după pagini ce deveneau o povară. Și brusc, parcă s-a ridicat o pâclă, lectura s-a ușurat, a devenit alertă, cartea rămânea la fel de terifiantă, aproape un raport medical, iar după ultima pagină m-a obsedat și continuă să mă obsedeze. Sunt convins că, pentru a obține efectul acesta, scriitorul a ales cea mai bună formulă. Un roman care trebuia scris în felul acesta și nu altfel, ca să aibă efectul dorit. Dar va avea un efect?

M-am întrebat de multe ori, urmărind știri oribile de fapt divers, de la noi sau de aiurea, mai ales la televizor, ce anume îi atrage pe oameni spre morbid, de ce au un rating formidabil, oriunde în lume, toate reportajele despre crime, asasinate, tâlhării, de ce cu cât oroarea e mai mare, cu atât sporește audiența, de ce atât de rar știrile pozitive atrag. Cum se spune în carte, “pentru cei mai mulți înseamnă că se întâmplă ceva când e o chestie negativă.” M-am întrebat de multe ori, în ultimele două decenii mai ales, de când lucrez și în televiziune, când citeam despre masacre în școlile americane, despre efectul pe care l-ar putea avea promovarea cu insistență a acestor știri pe toate canalele media. Constat din această carte că ororile petrecute au fost cu mult, mult mai numeroase decât știam eu, toate mediatizate copios și probabil toate amintite atent în cartea de față. Toate, în mod cert, au avut o influență asupra cazurilor similare care le-au urmat, chiar dacă nimeni n-a spus și n-a putut dovedi asta. Mă întrebam dacă nu cumva trebuie să se întâmple cum scrie Shriver: “Pe termen lung, singura speranță este ca aceste crime să devină atât de banale, încât să nu mai reprezinte o știre.” Mă întrebam cum ar fi să scrii o carte despre asemenea fapte. Nu știam că Lionel Shriver – pe numele adevărat Margaret Ann Shriver – se pregătea s-o facă, a și reușit în 2003, iar romanul ei, în același timp un thriller și un studiu aprofundat al ambivalenței iubirii de mamă, a obținut doi ani mai târziu Premiul Orange. Un roman care, în mod firesc, a stârnit o reală controversă și a provocat numeroase dezbateri. Adaug acestei lungi liste câteva păreri de cititor bulversat.

Cu doar trei zile înainte de a împlini 16 ani, eroul Kevin încuie în sala de sport șapte colegi de clasă, un îngrijitor și un profesor, pe care îi ucide unul câte unul cu o arbaletă. Primise arbaleta în dar de la tatăl său. Detaliile masacrului nu le aflăm de la știri, ci anevoie și târziu dintr-o serie de scrisori extrem de personale pe care Eva, mama lui Kevin, le scrie soțului său în încercarea de a-și explica tragedia și de a-și înțelege rolul în producerea ei. Eva este convinsă că a avut o vină, pe care nu reușește s-o deslușească. Dacă n-o acceptă, oricum ceilalți o vor arunca asupra ei, i s-a intentat, de altfel și un proces – “numai pentru că eu nu reușesc să înghit toată vina nu înseamnă că ceilalți nu o vor arunca oricum asupra mea.” Dacă acceptă că a avut o vină, iarăși nu obține niciun efect – “Mă umflu în pene tăvălindu-mă în această mea culpa, o frivolitate. Învinovățirea conferă o putere uimitoare. (…) Dar pentru mine această îndopare lacomă cu învinovățire nu funcționează. Nu sunt în stare niciodată să interiorizez întreaga poveste.” Adolescent fiind, Kevin nu este condamnat la moarte, nici la închisoare pe viață, ci primește doar șapte ani de închisoare, după un proces scurt în care mama a vândut tot pentru a plăti avocați capabili să limiteze la maximum pedepasa – și aflăm la un moment dat că toate ideile lor geniale fuseseră oferite de adolescentul criminal, extrem de inteligent. Dezvăluindu-și propriile sentimente cu privire la maternitate, carieră, familie și cultura americană, cu toate consecințele acesteia asupra comportamentului deviant al adolescenților, Shriver își ține cititorii într-o continuă pendulare între vină și empatie, răzbunare și iertare, furie și resemnare. Eva, mama, încearcă să înțeleagă: “Poate că sunt bântuită de întrebarea de ce, dar chiar mă întreb cât de mult m-am străduit să-i găsesc un răspuns.” Cine e de vină pentru asemenea fapte e o întrebare pe care cititorul și-o pune inevitabil – părinții, societatea, școala, răul care se ascunde în noi, toate la un loc? “Vreau să spun varianta mea a poveștii.” Spre finalul cărții, după ce aflăm cu oroare că, în ziua masacrului, adolescentul își mai ucisese, cu același calm incredibil și tot cu arbaleta, sora mai mică și tatăl, mama, care își vizitează cu regularitate fiul la pușcărie, îi spune: “Au trecut doi ani. Îmi este dor de tatăl tău. Încă mai vorbesc cu el. Chiar îi și scriu, dacă-ți vine să crezi. Îi scriu scrisori. Iar acum ele sunt doar un teanc dezordonat pe biroul meu pentru că nu-i cunosc adresa. Îmi este dor și de sora ta… foarte tare. Și atât de multe familii sunt atât de triste. Îmi dau seama că ziarișii și terapeuții poate și alți deținuți te întreabă mereu. Dar mie nu mi-ai spus nicodată. Așa că, te rog, uită-te în ochii mei. Ai ucis unsprezece oameni. Pe soțul meu. Pe fiica mea. Privește-mă în ochi și spune-mi de ce.” Iar tânărul dă un răspuns de-a dreptul terifiant: “Pe vremuri credeam că știu. Acum nu mai sunt atât de sigur.” *) Lionel Shriver – Trebuie să vorbim despre Kevin. Editura Vellant. Traducere din limba engleză de Ioana Predoiu și Ioana Vîlcu.