Cristian Breazu: Caramizile spatiului

Sculptura lui Cristian Breazu (n.1943) din anii afirmarii sale la Bucuresti reusea performanta sculpturii dintotdeauna. Piatra ramanea piatra, adica nu inceta sa se arate ca materie densa si grea, refractara interventiei mainii omenesti, dar, paradoxal, devenea vie, sensibila, vibranta. Cercetarea formala se desfasura intr-un cadru relativ fix, cel al corpului uman.

Miscarea si varietatea atitudinilor, constructia si ritmul intalnirii volumelor ofereau un camp de interpretare inepuizabil. Sculptura lui Breazu nu era repetitiva, nu perpetua o formula odata gasita, ci era experimentala in sensul cel mai propriu, al continuarii si adancirii unor preocupari resimtite ca necesare. Asadar forma sensibila, dar si geometrism, ca decantare a sensibilului, ca descoperire pe cont propriu, cu trimiteri bine asimilate la arhaismul medieval sau la artele orientale.

In 1987 Breazu pleaca din Romania si se stabileste la Paris. Paraseste antropocentrismul care, pentru un timp, fusese axul de referinta al sculpturii sale. Se schimba si materialele pe care le foloseste. Metalul sau materialele sintetice ii sugereaza posibilitati formale noi. Lucrarile sale recente sunt mai aproape de ideea de masura, de exactitate, de rigoare pe care o presupune geometria, dar reusesc cumva, parca impotriva vointei de geometrie a sculptorului insusi, sa pastreze o calitate sensibila. Dominata de fervoare geometrica, sculptura lui Cristian Breazu a starnit interesul arhitectilor. In expozitia de acum o luna de la sala Octav Doicescu de pe calea Victoriei, a avut loc o expozitie de exceptie. “Caramizile spatiului”, cum isi intituleaza Breazu sculpturile, aduse de la Paris cu efort, au fost expuse in paralel cu schitele de idei pentru constructii cu functiuni diverse pe care arhitecta Marina Neagu-Sadoveanu si colaboratorii ei, arhitectii Cristian si Corina Theodorescu, Noura-el-Saed si Radu Marza le-au conceput pornind tocmai de la incitantele geometrii gandite de sculptor. Sculptura a actionat ca o constrangere binefacatoare, stimuland imaginatia si interpretarile, a oferit un teren fertil de cercetare arhitecturala.

Cand Brancusi, la inceputul secolului trecut, visa o gigantica coloana infinita – bloc de locuinte, se afla in plina utopie modernista. La fel de actuala ca si atunci, tema intalnirii sculpturii cu arhitectura se afirma acum in termenii posibilului.