Critica sprințară/ de Antonio Patraș

Volumul de foiletoane intitulat, simpatic autoironic, Arpegii critice. Explorări în critica și eseistica actuale (Editura Timpul, Iași, 2005), marchează debutul unuia dintre cei mai talentați și ambițioși critici afirmați în ultimii ani, universitarul ieșean Bogdan Crețu (foto), cunoscut publicului cititor prin rubricile ținute în “Ziarul de Duminică”, “Însemnări ieșene”, “Convorbiri literare”, “Dacia literară”, “Adevărul” etc.

Cartea este, bineînțeles, o “uvertură”, una executată însă cu o virtuozitate în care se simte deja gheara leului. Textele, grupate în patru secțiuni, schițează imaginea coerentă a criticii și eseisticii literare din ultimul timp, cu toate inevitabilele omisiuni, menționate prompt de autor: “Regret evident că nu am mai avut timpul sau dispoziția necesară de a scrie despre volume de prim-plan din ultima vreme semnate de Eugen Negrici, Nicolae Manolescu, Eugen Simion, Mircea Anghelescu, Daniel Cristea-Enache, Al. Cistelecan, Sanda Cordoș sau de alți debutanți în afara celor patru asupra cărora am avut posibilitatea să mă opresc”. Mizând pe spontaneitate și pe virtuțile autenticității, Bogdan Crețu atrage apoi atenția asupra compoziției propriului tom foiletonistic, care ar cuprinde o selecție din cronicile publicate în ultimii ani, ceea ce explică și unele repetiții ori ticuri stilistice necorectate din teama de a nu falsifica în vreun fel textele și de a cosmetiza a posteriori portretul preocupărilor sale de lectură. Și are dreptate autorul să nu-și “pieptene” cronicile, pentru că repetițiile nu sunt deloc supărătoare, cel puțin nu pentru lectorul care nu vrea neapărat să vadă musca de pe gulerul sau de pe căciula criticului. Cărțile care au stârnit interesul foiletonistului aparțin, în genere, personalităților de prim-plan (Alexandru Paleologu, Nicolae Manolescu, Elvira Sorohan, Dan C. Mihăilescu, Florin Faifer, Alex. Ștefănescu, Basarab Nicolescu, George Gană, Adrian Marino, Ion Simuț, Sergiu Pavel Dan, Marin Mincu, Mircea Cărtărescu), dar și câtorva debutanți remarcabili (Dragoș Cojocaru, Leonte Ivanov, Dragoș Varga-Santai ș.a.), fapt ce dezvăluie deja criteriul axiologic care a stat la baza selecției. Bogdan Crețu înțelege să nu-și irosească timpul și energia în sterile polemici, preferând în schimb să practice o critică de susținere, fapt care nu îl împiedică să fie exigent și să sancționeze eroarea, chiar dacă în discuție intră nume de rezonanță ca Marin Mincu, Mircea Cărtărescu, Cristian Bădiliță sau, de ce nu?, Monica Lovinescu. Discursul critic zvâcnește mereu, jactant și imprevizibil, intenția ludică vădindu-se în (nota bene!) “siajul” săltăreț al frazei, în mecanicele și ireverențioasele-i cadențe. Admirația autorului se și îndreaptă, de aceea, către un Florin Faifer sau un Dan C. Mihăilescu, de la care se revendică stilistic și pe care îi citează cu prețuire la tot pasul, fără a rămâne totuși cu gura căscată. Ca atare, lui Dan C. Mihăilescu îi atrage atenția asupra unei cărți folositoare, iar lui Florin Faifer îi face doar unele sugestii, fără a-și permite să dea sfaturi “unui critic experimentat și cu posibilități atât de rafinate”. Familiaritatea aceasta nu e, cum ar putea părea unora, mai scrobiți, deloc antipatică, pentru că vine dintr-o înclinație irepresibilă către joc, care-l determină pe neastâmpăratul foiletonist să se ia mai întâi pe sine peste picior, și abia apoi să privească spre ceilalți, amuzat nevoie mare de propriile-i năzbâtii. Supărăcioșii n-au decât să se încrunte. Nu cu ei vrea Bogdan Crețu să stea de vorbă, și bine face! El a învățat de la Alexandru Paleologu, căruia îi dedică pagini emoționante, lecția autoironiei și a râsului eliberator, și știe că numai cine râde poate înțelege ceea ce e profund și că gravitatea e scutul proștilor. Aici, în textele acestea, criticul încetează parcă pentru o clipă să ne mai facă din ochi, copleșit de personalitatea fascinantă a marelui cărturar. Cum nu poate suporta prea mult timp starea de prostrație și nici agheasma, fie aceasta de cea mai bună calitate, pe Alex. Ștefănescu nu-l mai abordează cu încremenită admirație, arătându-i în schimb o vie simpatie: nu degeaba îi compară înduioșarea cu cea a tăurașului Ferdinand, binecunoscutul personaj de desen animat; dar asta nu-i diminuează câtuși de puțin respectul față de autorul a câțiva metri cubi de texte risipite prin diverse gazete și al unei gigantice – în intenție chiar “monumentale” – Istorii a literaturii române. În consecință, nici soarta istoriei literare ca disciplină nu i se mai pare atât de sumbră, suficiente motive de optimism găsind și în mulțimea de netrecut cu vederea a volumelor scoase într-un ritm alert de ani buni de Mircea A. Diaconu, exeget cu vaste posibilități aflat abia la mijlocul carierei. Dar Cărtărescu nu-i inspiră, pe bună dreptate, prea multă încredere în calitate de critic, teza de doctorat a liderului optzecist determinându-l să avanseze ipoteza că postmodernismul românesc este “cel mai extins manifest literar cunoscut”. Obsesia teoretizantă a lui Marin Mincu nu mai are nici o trecere în ochii universitarului ieșean, care taxează foarte plastic mania aceasta absurdă a textului de a-și ridica “uneori și când nu e cazul, poalele în cap”, dar apreciază, obiectiv, anvergura unui intelectual bântuit de nu puține idiosincrazii, ca Adrian Marino. Știind foarte bine ce-i place și ce nu, autorul Arpegiilor… crede cu tărie în utilitatea menirii sale, își reprimă atent umorile din teama de a nu încălca, vorba sa, deontologia profesiei. Nu sacrifică nicicum adevărul doar de dragul unor cuvinte frumoase, însă atenția deloc parcimonioasă cu care e lucrat filigranul textului indică o binevenită tendință estetizantă, nu însă una de tip livresc manierist. Expresivitatea discursului critic mizează pe impresia unei spontaneități căutate, cu efecte bine calculate, fără ambiguități și fără prețiozități inutile. Calitatea esențială a stilului, pigmentat ironic și cu o plăcută tentă colocvială, rămâne claritatea, pentru că interesul major al cronicarului este să se facă bine înțeles. De aceea își și construiește fiecare text cu vădită migală, nu intră niciodată direct în subiect, pregătește totdeauna terenul, pentru a lua mai apoi în discuție tot soiul de probleme, de o actualitate mai mult sau mai puțin strictă, care au rolul de a asigura fundalul necesar explicării unor fenomene imposibil de înțeles doar din perspectivă estetică, deși se pronunță cu diferite prilejuri în favoarea autonomiei esteticului și a depolitizării literaturii. Pe lângă Arpegii critice. Explorări în critica și eseistica actuale, volum premiat de Uniunea Scriitorilor, Bogdan Crețu a publicat și monografia Matei Vișniec, un optzecist atipic, dovedindu-se încă de la debut un critic pe deplin format, cu personalitate și cu un condei ager și sigur pe sine, capabil să surprindă nuanțe dintre cele mai variate, în forme surprinzătoare, vii, de o expresivitate fără fasoane, eliberată de prejudecata stilului aulic și de poncifele așa-zis “științifice”. Aceste deloc – dacă-mi este permis să folosesc un termen drag autorului – “firoscoase” opuri (sau, mai bine, “pietre”, “cărămizi” de la temelia unei opere ce se anunță impunătoare) frapează prin fericita împerechere, fără nimic din timiditatea și stângăciile inerente oricărui debut, între rigoarea construcției ideatice, limpezimea eșafodajului teoretic și subtilitatea expresiei îndelung exersată în paginile numeroaselor reviste la care universitarul ieșean publică de ani buni cu o consecvență de invidiat, având în vedere obositoarele, lipsitele de satisfacții activități didactice, ca și epuizanta muncă de cercetare. S-o spunem direct, fără atâtea vorbe: Bogdan Crețu este unul dintre cei mai veritabili critici și eseiști ai generației sale al cărui cuvânt, și asta mi se pare cu adevărat demn de reținut, a început să capete greutate în lumea scriitorilor și să fie luat în seamă până și de cei mai exigenți intelectuali. Respectul deja câștigat se datorează, dincolo de talentul indiscutabil, atitudinii nepărtinitoare față de operele literare, față de oameni și cărți, independenței sale de spirit și ororii față de compromisuri, care-l vor fi făcut să rămână liber, străin de interesele de grup, neangajat, afirmându-și cinstit și franc opțiunile, conștient, ca orice om inteligent, de failibilitatea propriilor reflecții, de unde și o anumită relativizare, o binevenită rezervă în formularea judecăților de valoare, în linia bunului-simț și a moderației, singurele în măsură să convingă. De aceea, e foarte greu să nu fii de acord cu Bogdan Crețu, mai ales că opiniile sale, echilibrate, sunt vehiculate șarmant într-un discurs zglobiu, narcisist cu măsură, pe cât de autoironic pe atât de seducător, discurs care, chiar dacă nu penetrează în conștiința “moale ca o trahana” a anumitor cititori, e în măsură să procure altora, mai tari de înger, subtile satisfacții. Am ajuns, totuși, cam prea repede în miezul problemei. Fie-ne iertate aceste, ca să folosim o expresie voit pleonastică, arpegii introductive, care ar fi putut ține de fapt loc de concluzii, pentru că, nu-i așa?, într-o cronică lucrul cel mai greu nu e să formulezi un verdict, cât să scoți la iveală (să inventezi, ar fi spus cineva) elementele care să articuleze convingător discursul. Difficiles nugae, nu? Dar cronica literară are și ea rigorile ei, deloc de disprețuit. Așadar, să trecem la subiect. Volumul Matei Vișniec, un optzecist atipic justifică pe deplin credința afirmată în paginile foiletoanelor: “Dintre genurile criticii, cronica literară mi se pare la fel de pretențioasă și de solicitantă precum studiul academic, căci publicistica nu exclude, ba chiar încurajează sinteza academică, solidă, riguroasă, constituind un tonic antrenament”. Acest op nu e însă doar o “tentativă” (cum zice, cu prea mare modestie, autorul însuși), ci o monografie în toată puterea cuvântului care probează disponibilitatea cronicarului de a îmbrăca, iată, veșminte mult mai pretențioase, chiar dacă fără apret academic. Studiul, de o fermecătoare ținută eseistică, e structurat în patru capitole: după un scurt portret al generației optzeci, autorul analizează acribios și sagace toate compartimentele creației lui Matei Vișniec – poezia, dramaturgia și, în fine, proza, aceasta mai mult un fel de violon d’Ingres, pentru că nu aduce nimic nou față de liniile generale ale scrierilor anterioare. Trebuie spus din capul locului că greutatea studiului e dată de consistența interpretărilor, subtile și nuanțate, și nu de “teza” potrivit căreia Matei Vișniec ar fi, dragă Doamne, un optzecist cum n-a mai fost altul. Altminteri, cum o fi arătând un optzecist tipic, care e portretul robot al unui astfel de scriitor? Bogdan Crețu preîntâmpină dintru început aceste obiecții și face distincțiile necesare lămuririi propriului demers. Astfel, deși punctează divergențele din chiar sânul grupării (unii reprezentanți de marcă, precum Marta Petreu, nici nu consideră optzecismul o generație de creație, ci doar una “biologică”), criticul accentuează diferențele care au determinat o evidentă schimbare de paradigmă față de modernism. Și, în pofida a ceea ce susțin reprezentanții ei cei mai belicoși, se evidențiază importanța lui Nichita Stănescu în configurarea poeticii optzeciștilor, arătându-se cât de vie era această influență în textele tinerilor scriitori. Chiar Matei Vișniec spunea, de altfel, că “poezia anilor optzeci este o reacție de bună calitate la poezia lui Nichita, cea mai interesantă formă de gândire poetică la care a ajuns spiritul românesc de după Eminescu. Nichita este însă un model numai în măsura în care obligă la altceva”. Dacă principalele trăsături ale literaturii optzeciste ar fi apetența pentru real și textualismul și dacă cei mai mulți dintre scriitorii generației au optat pentru poezie și pentru proza scurtă, Matei Vișniec, deși debutează ca poet, devine ulterior celebru prin dramaturgia sa, evitând cu eleganță atât excesul textualizant, cât și fotografierea prozaică a realului. În viziunea lui Bogdan Crețu, dramaturgul Vișniec e la fel de valoros ca poet. Mai mult, poezia sa înregistrează mai puține eșecuri, și asta deoarece, după descoperirea succesului ca dramaturg, scriitorul a perseverat poate prea mult pe direcția care l-a consacrat și i-a adus notorietatea internațională. Departe de a pune vreun preț pe scandal și fără să se delimiteze zgomotos de scriitorii generațiilor anterioare, Vișniec a părut încă de la primul volum un poet “al nevrozei”, “dominat de inteligență”, fapt vizibil în coerența scenariilor parabolice, multe dintre ele cu substrat subversiv. Imaginarul poetic, de factură teatrală, în linia literaturii absurdului, e marcat de accente coșmarești, grave, în ciuda veșmintelor prozodice mizând pe efecte ludice. Ca și Nichita Stănescu, poetul bucovinean excelează, cum just observă autorul prezentului studiu, în “manipularea noțiunilor abstracte”, în unele poeme cultivând un soi de umor negru cu totul aparte, în vreme ce în altele reușește rara performanță “să deconstruiască subtil textualismul apelând chiar la mijloacele lui”. Capitolul cel mai extins și dens e consacrat, în mod firesc, dramaturgiei. Exegetul pune la bătaie cunoștințe solide pentru a explica raporturile dintre teatrul lui Vișniec, filosofia absurdului și literatura condiției umane. Modelat în manieră alegorică, personajul este plasat de regulă într-o situație-limită și străbate invariabil același traseu, de la așteptare la angoasa și alienarea generată de eșecul comunicării. Modalitățile de construcție a intrigii și a personajelor sunt foarte bine și precis delimitate, interpretul subliniind totodată “mixtiunea” grotescului, oniricului, comicului și tragicului ca marcă specifică a pieselor atipicului optzecist. Pornind de la ideea, amplu argumentată, că “teatrul absurd e o formă de protest, de revoltă”, în care “drama necomunicării, a neputinței de a mărturisi despre propriile trăiri și convingeri, are cauze ce nu pot fi demolate”, Bogdan Crețu sugerează o posibilă apropiere de lirica lui Bacovia sau de teatrul lui Sorescu, al lui Ionesco, Beckett, Dürrenmatt sau Mrozek, subliniind echilibrat “statutul ființei umane, preocupare de prim rang în literatura absurdului”: “Mai întâi, faptul că motivul experienței-limită nu numai că este demitizat, dar devine demn de tot disprețul, merită orice batjocură trimite la ideea văduvirii omului de șansa oricărei reconvertiri la verticalitate. Individului îi este din nou refuzată solemnitatea morții. Aceasta pur și simplu nu-i aparține (sic!)”. Exegetul observă, de asemenea, că poetica absurdului nu epuizează complexitatea dramaturgiei lui Matei Vișniec, ultimele sale piese inaugurând o nouă etapă, prin recuperarea și resemantizarea melodramei, teatrului experimental, poetic-metaforic, parabolei, vodevilului etc. Fie în poezie, fie în dramaturgie, marele talent al lui Matei Vișniec – susține, cu dreptate, Bogdan Crețu – “stă tocmai în implicațiile de ordin existențial, în naturalețea zămislirii unei atmosfere complexe, situate la granița dintre burlesc, comic, grotesc, ridicol, pe de o parte și tragic, grav, diafan, pe de altă parte”. În plus, ca prozator, scriitorul “își consolidează un univers ficțional specific, continuând arpegiile pe tema absurdului conceput ca o altă față a realității, demonstrându-și, încă o dată, vocația sa de procuror al realității aberante”. În concluzie, Matei Vișniec, un optzecist atipic e cel mai important studiu critic de care a beneficiat până acum opera scriitorului de renume european. Alături de sprintenele Arpegii…, această solidă monografie marchează debutul unuia dintre cei mai talentați critici ai momentului. Sperăm să nu-i fie vremurile potrivnice și s-o țină tot așa, cu vânt din pupa, până la țărmul la care o fi voind să ajungă. ANTONIO PATRAS (n. 1973). Critic literar, conferentiar la Facultatea de Litere, Universitatea “Al. I. Cuza”, Iasi. Debut publicistic: 1998, în revista “Convorbiri literare”; doctorat în filologie (2002); membru al Uniunii Scriitorilor Romani; redactor la revista “Convorbiri literare”, unde semneaza rubrica “Cerneala simpatica”; coordonator al colectiei de istorie literara la Editura Universitatii “Al. I. Cuza”, Iasi. Volume publicate: Ion D. Sîrbu – de veghe în noaptea totalitara, 2003; Fragmentarium – impresii despre oameni si carti, 2006; Ibraileanu. Catre o teorie a personalitatii, 2007.