Criza bea bere, tolănită pe canapea

Criza s-a instalat în România ca la ea acasă. Șade pravălită pe canapea, cu picioarele încălțate aburcate pe-o măsuță, ronțăie popcorn și ne trimite să-i aducem bere. Ea se uită la televizor, mai ales la știri, și râde de se strâmbă la spectacolul burlesc de șantan politic. În condițiile astea ar fi de așteptat ca lucrurile, toate lucrurile, să meargă din rău în mai rău. Și chiar așa și merg, dar nu chiar toate. Dincolo de spasmele politico-economice, o seamă de întâmplări recente (și recurența lor) mi-au atras atenția.

Cronologic, lucrurile stau așa: între 28 și 30 mai, la sediul Uniunii Scriitorilor din România, a avut loc prima ediție a Târgului Alternativ de Carte, întâmplare care s-a lăsat cu lansări de noi volume, lecturi publice, expoziție de fotografie avându-i în prim plan pe scriitori (a maestrului Ion Cucu) și încă altele. Nici nu s-a încheiat bine Târgul Alternativ de Carte că, la Muzeul Național al Literaturii Române și la sediul USR s-a desfășurat, între 2 și 5 iunie, Târgul Național al Cărții de Poezie unde s-au petrecut cele de cuviință să se petreacă la un târg de carte (de poezie): lansări, lecturi, prezentări, evocări, mese rotunde.

În noaptea de 4 spre 5 iunie, la Teatrul Național de Operetă Ion Dacian, s-a desfășurat cea de-a doua ediție a Maratonului de Poezie și Jazz. Adică 33 de poeți din generații literare diferite au citit poezie toată noaptea, însoțiți de muzica lui Mircea Tiberian și a invitaților săi.

Peste doar câteva zile, la 9 iunie, a început a V-a ediție a Târgului de Carte Bookfest 2010, care s-a închis pe 13 iunie. Toate acestea s-au petrecut într-un interval de numai două săptămâni și doar la București. Două săptămâni în care criza s-a instalat în România ca la ea acasă. Pare a fi de bine; și nu mă refer la criză. Pe de altă parte, îmi amintesc de vremurile de acum douăzeci – treizeci de ani: pe atunci, criza (chiar dacă de altă natură) se instalase în România (socialistă) ca la ea acasă. Ședea tolănită pe recamier, cu picioarele aburcate pe-o măsuță, spărgea semințe de dovleac și ne trimitea să-i aducem Brifcor. Ea se uita două ore pe zi la televizor, doar la știri (că oricum altceva nici nu se prea dădea) și râdea de se strâmba când apărea (și apărea mereu) personajul ăla mic de șantan politic. În condițiile alea era de așteptat ca lucrurile, toate lucrurile, să meargă din rău în mai rău. Și chiar așa și mergeau, dar nu chiar toate. Oamenii făceau pe dracu-n patru și cumpărau cărți de literatură (pe sub mână, la “pachet” cu titluri nevandabile, la suprapreț) și citeau. Și-au tot citit ei așa până în decembrie 1989 când și-au găsit altceva mai bun de făcut…