CRONICĂ / Brașov Tranzit cu Oameni obosiți

In cincisprezece ani, câți sunt de la debutul său prin Cursa de 24 de ore, a mai publicat trei volume de poezie, incluzând recentul Oameni obosiți*, un roman, Bulevardul eroilor, un jurnal de călătorie, patru studii critice (pe un arc de cerc intins: Coșbuc și Cărtărescu, Șapte teme ale romanului postpașoptist și Direcția optzeci in poezia română), plus o monografie (despre Ion Barbu). La acestea se adaugă o antologie generaționistă și un compendiu de uz didactic, realizate in colaborare, organizarea unui Maraton de Poezie, a unui Colocviu Național Universitar de Literatură Română Contemporană și – nu in ultimul rând – o epuizantă activitate de decan la Facultatea de Litere a Universității „Transilvania” din Brașov. CV-ul editorial și academic apasă asupra poemelor mai noi, marcându-le in două moduri. Mai intâi, pare clar că Andrei Bodiu e un profesionist al scrisului, capabil de a se manifesta in mai multe genuri și beneficiar al propriei ritmicități. Pe de altă parte, la efortul creativ se adaugă zădărnicia birocratică. Prins ca intr-o menghină in angrenajul invățământului superior, in al cărui sistem indeplinește o funcție de inaltă răspundere, confiscat de ședințe, consilii, audiențe și expertize, terorizat de deadline-uri, universitarul brașovean evadează intr-o poezie „tranzitivă”, aproape descriptivă, in care se plânge versificat. Astfel, al treilea episod din Metroul din București ne va spune mai puține despre subteranul metropolitan și mai multe despre starea unui ins tracasat, epuizat, venit in Capitală cu o geantă plină de documente importante. Văzând un tip ultrarelaxat de pe un panou publicitar, omul nostru din provincie se gândește la un schimb convenabil pentru el de identități, de vieți: „Te-ai retras din afaceri ai/ Milioane de euro ne privești/ Din panoul publicitar/ Cu ochii tăi albaștri relaxat.// Dorin Gherman să facem un schimb./ Iți las ție coșmelia de la doi care/ Decanat se cheamă iți/ Las ție toți colegii și colegele iți/ Las ședințele iți las toate/ Hârtiile pe care trebuie să le/ Dau până la liniile morții/ Și dincolo de ele.// Dorin Gherman să facem un schimb./ Te las să urci printre grafitti cu geanta mea/ Neagră cu roșu doldora/ De documente să mergi pe Schitu Măgureanu 1/ Să te intâlnești cu câinele bătrân al lui/ Aracis Cenefis și Cenecesis.” Poanta finală e ininteligibilă pentru cine nu știe ce inseamnă „Aracis” ori „Cenecesis”; iar cine nu știe acestea e intr-adevăr un om fericit… Intre autor și protagonistul său, distanța ficțională este scurtată până la transpunere și suprapunere. Cel mai obosit dintre „eroii” obosiți e subiectul pe deplin conștient de statutul și responsabilitățile sale. Andrei Bodiu ar vrea să ia din aura Poeziei, introducând in text o lume care nu e nici mai bună, nici mai rea decât cea reală și o viață care, inscriindu-se cuminte printre ale altora, se salvează tocmai printr-o rezervă de poeticitate. Ceea ce este clasat și convenționalizat ca Artă apare sub semnul intrebării, diminuat, relativizat; iar ceea ce scapă definițiilor constrângătoare, puriste asupra artelor le poate de fapt suplimenta. Jan Fabre la Luvru e un exemplu cvasididactic: „Instalațiile tale vorbesc sacadat despre moarte.// Am văzut o olandeză/ Luându-și copilul din dreptul/ Exponatelor tale și făcându-l să privească/ La Rembrandt.// Instalațiile tale turuie-ntruna cu kitschul.// Am văzut un bunic american/ Explicându-le nepoților/ Că și in secolul XIX cu Monet/ S-a intâmplat ca lumea să strâmbe din nas.// Chiar cred că fotografiai lumea/ Care strâmbă din nas/ Cu sutele tale de ochi/ Infipți pe picioare.”. Nu chiar cu sute de ochi, dar, in orice caz, cu câteva perechi infipte pe picioarele personale, contemplatorul lui Jan Fabre iși traversează și inregistrează lumea lui, văzând-o la firul ierbii ori pe linia spartă a trotuarului – nu prin niște metafore obsedante, insolite, dar unificatoare. Meciul vieții nu se mai joacă acum la masa de scris, prin activarea modernistă a unor rețele semnificante care să ecraneze realul, luându-i imaginea. Viața e viață și obligă poezia să o preia ca atare, cu problemele, presiunile și amărăciunile ei: „Trec prin orașul meu fără/ Să cobor in gară// Merg spre Sibiu nu cobor/ Pentru Adi și Tudor mă// Gândesc doar la ei poate/ I-aș fi putut chema in gară// Adi să stea lângă Tudor cât/ Timp privește el rapidul motor// Amândoi să privim cum/ Zice el tare «ta-tai» după care/ Ar incepe să plângă mai/ Bine așa trenul pleacă/ Cerul e plumburiu tabela de marcaj de pe Tineretului e oarbă/ Steagu joacă cu Gloria Buzău mă indepărtez fără să/ Știu scorul.// Ăsta e meciul.” (Brașov Tranzit). Banalitatea versurilor e deplină; și totuși, in această banalitate se percepe poate mai bine mica dramă familială decât intr-un discurs mai articulat și mai pretențios. Strategia lui Andrei Bodiu este să-și curețe poemele de orice retorism; și, mai mult, de orice aspect vizbil al unei elaborații literare. Dar exact la sfârșit, ca in poezia lui Sorescu, un stop-cadru arată că, departe de a fi incontinente și digresive, textele sunt conduse către finalul inedit: „Aș fi zis că nu e nimic/ Mai bun ca vacanțele alea la 2 mai sau la/ Vamă cu oprea dobrescu matei sau/ secașiu când alergam toți cam după aceleași fete/ gagici de pe tot cuprinsul țării.// Acum imi place Crăciunul in familie/ Ador să nu fiu deranjat iar/ Lungile intensele tăceri fac atâtea parale/ Cât certurile noastre din ușa cortului/ Portocaliu parcă.” (9 12 2006); „Mi-am amintit azi de/ rochiile tale de/ mijlocul tău de acum/ zece ani de palma mea lipită/ de pielea ta albă/ foarte albă/ neverosimil de albă// De tine intinsă in pat/ Așteptând să plecăm la mare// De tine intinsă pe plajă/ fierbinte la fel de fierbinte ca/ fruntea băiatului nostru.” (Ada in vară). Dacă in prima secțiune a volumului, Oameni obosiți, dominantă e exasperarea insului prins in malaxorul birocratic, in a doua, „Poezie și bani”, versurile sunt orientate, intr-un regim melancolic, inspre trecutul tinereții libere de orice obligație. E un retro biografist, dominat de figurile prietenilor apropiați, intinerite prin rememorare și comparate apoi – cu rezultate previzibile – cu ipostazele actuale. Autorului ii iese destul de bine și acest balans intre proiecțiile de ieri și reproiecțiile de azi. O dată intr-un registru soft: „Pe 22 ianuarie de/ Ziua lui Caius am văzut-o pe Luminița/ O brunetă care ne-nflăcăra imaginația in/ Adolescență.// Are același păr negru/ Lung dar cam 40/ Ca și noi.” (De ziua lui Caius). Iar intr-un alt text, cu mai mult angajament afectiv și liric: „Băieții ar fi vrut să mai povestim in/ Fața noastră râdea oricum boala sau moartea/ Să căutăm acele ținuturi inalte unde aerul e tare/ Și se trage dintr-o dată in piept.// Aș fi putut fi cu ei in seara asta.// Ne-am fi ținut unul intr-altul cu credința/ Pătimașă că totul intotdeauna rămâne de povestit.// Aș fi putut fi cu ei in seara asta.// Aș fi auzit glasul sonor al lui Sandu suprapus/ pe tonalitățile dure ale/ Lui Oprea peste tonul inalt al lui Caius/ peste glasul molcom al lui Virgil cu/ Contrapuncturile lui Adrian.// Intermitent aș fi auzit tonul tău grav calm decis/ Să facă maximă dezordine in/ Dezordinea noastră.” (2 februarie 2007, poem scris „in amintirea lui Gheorghe Crăciun”). Andrei Bodiu are o presă bună printre cronicarii actualității literare. Un critic „rău”, ca Andrei Terian, a intrat chiar intr-un turbion encomiastic, constatând la decanul brașovean „o conștiință aproape flaubertiană a discursului”. Impresia mea este că poetul post-„optzecist” se lasă ilustrat, dar nu foarte bine servit de formula postmodernă adoptată. Cu potențialul unui poet remarcabil (dintre aceia ce lasă o urmă adâncă intr-o generație, dacă nu intr-o literatură), el pare că se reține, pentru a nu păși cumva alături de calea „tranzitivă” a grupului de la Brașov. Poezia nu se face insă in grup, ci numai pe cont propriu. E posibil ca aceste pagini curățele din Oameni obosiți, pe care le citim cu plăcere, dar care nu ne rămân in memorie, să reprezinte o fază tranzitorie in evoluția lui Andrei Bodiu (versificator inteligent și talentat) spre un Andrei Bodiu mai curajos și mai performant.    

*) Andrei Bodiu, Oameni obosiți, Editura Paralela 45, Pitești, 2008, 88 p.